Imaginați-vă că peșterile despre care știți că se deschid pe sub pământ și își adâncesc golurile întunecate în pântecul lumii în care trăim, de fapt, se deschid prin întregul univers. Imaginați-vă că, de fapt, pământul este o întreagă lume dincolo de lumea pe care o cunoaștem, plină de goluri interioare în care mișună viu întunericul unor necunoscute adâncimi despre care nu știm nimic, nimic, nimic cu adevărat!
Și imaginați-vă că în aceste adâncuri suntem chemați să trăim de la începuturi. De aceea, aceste adâncuri sunt, de fapt, pântece nesfârșite, nenumărate, în care umbrele pe care le vedem reprezintă imaginile pe care ni le amintim din jocul luminilor pe care le vedem că ard adâncind în distanțe materia în care ne regăsim și ne pierdem, în același timp, propria existență.
Imaginați-vă că, de fapt, nu ne căutăm niciodată pe noi în umbrele pe care le privim risipindu-se înaintea noastră atunci când înaintăm prin acest pântec al universului, ci că, de fapt, căutăm în adâncul lor întuneric ceea ce iubim, adică ceea ce credem că am putea pierde, deși, în realitate, nu pierdem, deoarece nu putem pierde nimic din ceea ce suntem. Nu putem pierde ceea ce este al nostru pentru că a fi al tău înseamnă să fii întreg, nelipsit de nimic din ceea ce ești și ceea ce te reprezintă. Așadar, nu am pierdut nimic din afara noastră, ci numai din ceea ce credem că ar trebui să ne aparțină și să ne reprezinte, să ne constituie și să ne definească. Pierderea pe care o căutăm reprezintă, de fapt, viitorul pe care nu îl avem, adică acei copii pe care îi naștem ca să ne urmeze căutându-ne, la rândul lor, printre umbre în peșterile acestui pântec universal.