din copilărie, ai rămas traumatizat de Cuvânt. abuzat, posedat, răvășit și umilit de el. deși erai răsfățat și fragil, nu te-ai plâns niciodată nimănui. i-ai rămas mereu supus Lui, până la moarte.

ai iubit cu labiș aceeași femeie. mai în vârstă ca el, nu publicaseși nimic deosebit când labiș s-a stins. ce s-a întâmplat la moartea lui labiș? probabil dumnezeu a crezut că pierderea era insuportabilă pentru români și a adăugat geniul lui ție, mitologiei tale. ai ajuns până la urmă un pachet de genii cu o singură mitologie, într-o singură piele, inconștientă și bolnăvicioasă.

îl aveai pe plopul gică conducătorul de taraf al frunzelor și al serviciului tău secret de contrainformații. și el cunoștea pe toți oamenii care îți călcau pragul și îți dădea prin codul vostru secret toate întâmplările și toate poveștile de dragoste din locul de unde se înfiripau.

tu voiai să înveți de la toți dar sfârșeai prin a-i domina prin generozitate și prietenie. iar ei la rândul lor, toți, învățau umili de la tine cum să-ți fie prieteni. erai tare îngăduitor cu toți oamenii, știai că sunt slabi. însă cu îngerii vorbeai urât și țipați unul la altul. vorbeai cu ei numai la per tu adresându-le expresii precum „animalule” sau „nesimțitule”. de ce erai rău cu ei? în timp ce lirica ta creștea adolescentin, o cangrenă ieșea din ficatul tău de loc metafizic.

ai dezarmat pe toți când te-ai dus la viena să-ți iei premiul de poezie și ți-ai dat toți banii pe flori pentru eminescu. ai lăsat toate acolo și te-ai întors. dar unii tot ziceau că nu ești român, tu știi că mă-ta-i rusoaică, îți repetau? tu nu vei fi niciodată român. rușii la rândul lor încă se tem că tu ești mai important decât președintele lor sovietic cu același prenume. de ce oare? în fond, tu n-ai luptat în niciun război, n-ai invadat nici o țară (nici măcar în gând) dar ai dominat copios toți președinții și poeții sovietici. ai făurit pentru noi o uniune poetică în care era toată europa: nu se mai lupta estul cu vestul, ele deveniseră asemenea celor două jumătăți ale creierului iubindu-se și conectându-se prin poezia ta.

femeile te așteptau noapte de noapte în fața patului tău să devină nemuritoare. dar tu cochetai prea puțin cu ele, tu seduceai mai mult pe îngeri. mâncai puține fursecuri și beai multă votcă. asemenea fabricilor și realității socialiste. singurele versuri proaste le-ai spus dorei când i-ai spus că va fi soția ta și că ești în stare s-o înjunghii din pasiune, fără nici o tehnică poetică. dar până la urmă ai recunoscut că tu erai cel deja înjunghiat.

am o singură acuză împotriva ta: de ucidere, pe tine însuți, lent, cu șiretenie, păcălindu-ți toți prietenii, îngerii și medicii care voiau să te salveze. cum puteau ei să te salveze de tine însuți? făt frumosule albastru al necuvântului, îngere electric, risipitorule, îngăduitorule, divinule!