Ploaia, cred eu, este totul, să vorbim din nou despre ploaie
nu prea voiai să mă lași sub umbrela ta, începuse așadar să plouă,
streșinile era mov, ca de sticlă, peste ele, mofluzi, porumbeii se amestecau cu turturelele,
ca două feluri de culori ale pictorului nebun.
Și așa spunea pictorul. Dumnezeu se coboară o dată la suta de mii de ani, sau milion,
ia în palmele sale niște pământ, și din el, de fiecare dată, animale noi, sau păsări noi, oameni
se fac.
La fiecare milioane de ani, din lutul pământului, se mai sculptează oareceva, sau din coastele bărbatului.
Vezi ce frumoasă este femeia aceasta, de pe șevalet? Am cunoscut-o într-un bar din Craiova
avea piciorul, oarecum, prea subțire, și m-am îndrăgostit atunci de ea.
e dintr-o coastă de bărbat, sau din pământ. Și m-am îndrăgostit de ea.
Am zăcut o jumătate de oră la pictor acasă, mi-am înmuiat pensula în culorile lui,
și nu am putut să mai spun, după toate acelea, nimic.
Apoi am putut.
În cele din urmă, după milioane de ani, apa e la fel, prima dată o găsești jos, în văile cele mai joase,
Apa se ridică de fiecare dată în nori, apoi iarăși se coboară
în lanțuri firești
până pe pământ.
De milioane de ani. Apa e aceeași, în timp, lichide, în gaz și în fulgi
Magia aceea a începutului ei... E ca un Crăciun, e Serbare! Aici m-a-întrerupt
Și i-am explicat că eu doar despre magie vorbeam. De un fel de dar, de la Dumnezeu
despre Crăciunul ei nesfârșit.
E aproape magie, dacă te gândești cum a lăsat-o, pe Pământ, Dumnezeul cel vechi,
acum milioane de ani.
De milioane de ani, ea cunoaște schimbarea. Iar mie cel mai mult îmi plac fulgii de mătase, mărturisesc.
Mie femeia de mătase. - mi-a răspuns atunci pictorul, avea lacrimi în ochi.
Pentru mine, râdea.
Dumnezeu, știi, mai întâi a luat puțin pământ, și a făcut cu el, și cu apă,
adică din lut,
prima viață.


Apoi nu a mai luat pământ,
pe Pământ,
niciodată.
Este frumusețea faptelor din mâna Dumnezeului vechi.
Dumnezeu nu coboară la fiecare sută de mii de ani să mai facă încă un animal
Aceasta să fie taina continuă a mâinilor lui. Curgerea apei.
Apoi curgerea vieții.
Și
Întreruperea regnurilor de pe pământ.
Și atunci ei au înțeles că în regnuri se produce magia, odată cu fiecare încrengătură
Nouă.


Suntem deja vara
Ne sperie rădăcinile noastre, dar din ele venim, cu puțină intervenție, cât să
coboare mâna lui Dumnezeu, și din ceea ce este
Să se facă ceva nou.

O dată numai să fi fost pământ, în mâinile Lui,
și-apoi miracol,
după fiecare treaptă a evoluției. Regnuri. Anii sunt lungi,
nu trebuie să ne sperie originile noastre.
Avea lacrimi în ochi, și mă privea ca o pasăre.

Dumnezeii Egiptului erau pasăre
Îngerii sunt pasăre și poate și noi avem vise de pasăre

Însă suntem oameni, totuși, din mâna lui Dumnezeului
vechi.
Din pământul Mâinilor Lui
Foarte vechi.

Pământul stă acum liniștit
brazdele zac
din el nu se mai fac păsări noi

Evoluție!

()

Ploaia îmi este moale și foarte frumoasă, pictează, acum, ploaia, te rog!
i-am spus, liniștită, atunci, pictorului meu
Și el s-a pus și a înmuiat pensula în apă

Foarte, foarte încet.