poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-11-10 | |
Aburii respirației se prelingeau dens printre degetele-i noduroase. Le frământa tremurat ca într-o ultimă rugăciune. Dar el nu se ruga. Niciodată. Nici de Dumnezei, nici de oameni. Stătea neclintit și tăcut în parc. Pe o bancă. Mereu aceeași. Unii treceau și îi mai lăsau câte ceva de mâncare. Alții pur și simplu se grăbeau. Se lăsase bruma. Mai întâi peste un bocanc zdrelit ca peste o floare veștedă cu pistiluri negre, apoi peste manșetele-i răsfirate din care ieșeau sidefii încheieturile-i prelungi. Parcă crescuse din banca aia odată cu lichenii verzi. Era mai mult o umbră, o semi-umbră. Nu s-a mișcat nici când au venit turiștii ăia teribili care îi tot dădeau târcoale cu un Pentax DSLR.
A plouat o săptămână în capăt. Mai târziu a nins. El tot acolo a rămas. Până într-o dimineață cețoasă când l-am văzut ridicându-se cu firescul cu care se ridică un om căruia i-a venit rândul în ambulatoriu. S-a desprins greu de bancă. Parcă ar fi vrut să o ia cu el. Atunci m-a privit pentru singura și ultima dată. Apoi și-a făcut loc printre porumbei. Unii au rămas ciugulind asfaltul. Alții au zburat cu el. Irișii lui, două meduze albe. Îmi auzeam bătăile inimii ca niște buzdugane. Lacrimile îmi ieșeau și îmi intrau în ochi.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate