ascultă-mi povestea șoptește scaunul
Dumnezeu nu mai are timp de tine
l-au dat la o parte și-acum sunt multe ajutoare
care-ți scuipă stropul de viață în gură
îți pune crucea-n spate
și-ți da brânci aruncându-te în lume

multe funduri am dus în spate
și nu am avut cum să mă plâng
pentru că la orice scârțâit
mă înjurau și mă izbeau de pământ enervați
de multe ori mă aruncau sau mă uitau în ploaie
și-atunci mi se umplea sufletul de liniște

cuvintele cad la picioarele mele
și se strâng în grămezi putride
iar omul se ridică și pleacă în câte o tăcere
ca să-și lingă rănile
și-n urmă-i rămân toate
folosite, mânjite, găunoase

dacă tu crezi că din ditamai pomul
nu am ieșit decât eu, scaun amărât și fără spetează, te înșeli.
din bucățile bune, sănătoase
au croit baldachine, cârje, cruci, bariere
iar din resturi încleiate
mai apare când și când câte o marionetă

vezi
nu trebuia să-ți tai ațele
cine crezi că o să se mai joace de-a viața cu tine ?