Moment de turism autohton astăzi când, cu naivitate juvenilă, am pășit în unul din localurile-perlă ale Mamaiei cu gândul ciocoistic de a cere mâncare și băutură.
Ne-am așezat la masă și am început, în așteptarea chelnerului, una din discuțiile-ceartă-analiză bridgestice care merg mult mai bine dacă nu ai gâtul uscat.
După 20 de minute de așteptare, mânat de scâncetul flămând al nevestei, am mers să intreb oficialitățile stabilimentului dacă nu cumva sunt în grevă, sau mai rău.
Se pare că nu, nu erau, doar că din perspectiva lor noi nu eram chiar buricele pământului, să se năpustească să ne hrănească, necum să ne binecuvânteze cu prestația lor evidentul pacat al bețivanelii. Și ca, în schema mai largă a ordinei universale, 20-30 de minute de așteptat ospătarul să îți ia comanda nu este mare lucru.
Noi ne aflam oricum acolo datorită firii mele păcătoase care iubește atât de mult borșul de pește că ar intra, după cum i-am și explicat patroanei, pâna și într-o speluncă a unor idioți doar ca să-l capăt.
Ca o mamă vitregă cu apucături de soacră și funcție de gardian șef la penitenciarul de femei patroana mi-a explicat că ei, de fapt, nu mai fac borș de pește. Că peștele nu este atât de ușor de obținut pe plan local, cât să umpli cu borș troaca oricărui nărod cu pofte. Și că, dacă ar face și nu s-ar vinde, să-i spun eu ce să facă cu el.
Am rezistat tentației de a-i explica exact ce să facă și unde să și-l bage, precum și alături de ce altceva ar merge băgat și, după ce am verificat faptul că nici berea, nici sucul dorite nu erau tehnic posibile în acel loc am părăsit locanta asigurând patroana ca n-o să mai intru la ei nici fugărit de jderi.
Cum or reuși grecii să te și servească repede, să îți găsească pește în mare și să te și facă să te simți binevenit, pe când la noi așa zișii oameni de litoral și patroni trâind din venitul rezultat din 2-3 luni pe an de jupuit clienții nu sunt capabili să pună pe masă un clondir de bere și să fiarbă in bucatărie o canistră de borș, pe mine mă face, an de an, perplex.