Adrian Păunescu, un suflet mare într-o țară mică

Saptămâna trecută, participând la mai multe întâlniri literare legate de comemorarea zilei de naștere a lui Adrian Păunescu, 20 iulie 1943, am avut ocazia să aflu mai multe lucruri noi referitoare la activitatea literară a acestuia, de la scriitorul Geo Călugaru, fost coleg de liceu al poetului, la Craiova, de la profesoara Margareta Labiș, care l-a cunoscut în multiple conjuncturi ocazionate de sărbătorirea genialului său frate etc. Evenimentele au avut loc nu la o cifră rotundă a numarului de ani care au trecut de la nașterea poetului, ci la 73 de ani, tocmai pentru a sublinia o idee că Adrian Paunescu nu trebuie uitat. Acesta este si motivul pentru care m-am gândit să scriu acest articol, cunoscându-l nu din activitatea sa literară, ci dintr-o foarte importantă latură a demersului său jurnalistic, cea de promovare a științei românești.

Îmi plăcea Adrian Păunescu!... Încă de la primele sale apariții în presă, în Ziarul Sportul, a avut o poziție fermă în direcția sprijinirii marilor valori, inclusiv în sport, fiind unul dintre promotorii „mitului Dobrin”.
În perioada când conducea Revista Flacăra, am urmărit cu plăcere și interes campania de promovare a unui mare adevăr istoric legat de știința românească, cel referitor la Ștefan Odobleja. Astazi, în literatura stiințifică mondială este recunoscut faptul ca marele savant român a fost cel care a publicat la Paris, în 1938 și 1939, două volume despre ceea ce astăzi se cheamă Teoria sistemelor, care stă la baza dezvoltărilor cibernetice ulterioare. Până atunci se știa că prima publicație în domeniu a fost a marelui matematician american Norbert Wiener , în anul 1948.
Acest adevăr nu ar fi fost cunoscut azi fără campania susținută de Adrian Păunescu și Revista Flacăra.
Am fost unul care am beneficiat de promovarea acestei reviste. Printr-un interviu dat în urma obținerii unui premiu în concursurile studențești, urmat de mai multe prezentări ale succeselor mele de cercetător și inventator, culminând cu un interviu în Almanahul Flacăra, într-unul din anii săi de vârf, devenisem un personaj al Secției Știință al respectivei reviste, al jurnaliștilor Liviu Timbus și Liana Tatos.
Simțeam suflul din spate al unui om, cu temperament vulcanic, care dorea din tot sufletul său împlinirea a tot ce este valoare românească, iar știința era unul dintre domeniile sale preferate. Era, prin natura sa, susținătorul celor care vin, care sunt în creștere și împotriva autoritații, birocrației, în care vedea o piedică în dezvoltarea reală a ideilor de valoare.
L-am cunoscut, mai târziu, și când eu eram în poziții de autoritate, în diverse jurii sau comisii de specialitate sau ca specialist al unui domeniu, unde am avut confruntări, care s-au finalizat corect, dar numai după argumentarea foarte atentă a pozițiilor. Cunoscându-l și din celaltă poziție, știam că nu era nicio urmă de rea intenție în ceea ce făcea dar uneori marea sa dorință de bine pentru unii îl făcea să fie inegal cu alții.
Odată, tuna și fulgera că, în caliatea mea de conducător al unei instituții interzisesem comercializarea unui produs care nu respecta flagrant condițiile de siguranță la electrocutare, altădată, într-o emisiune în direct la o televiziune, în pozitia mea de specialist în electrotehnică, nu eram total de acord cu anumite afirmații ale unui profesor de fizică care susținea că a creat viață într-un laborator, altadată, fiind în juriul unui salon de invenții, a trebuit să lupt impotriva atribuirii unui premiu pentru o invenție de perpetuum mobile. În toate aceste cazuri poetul era mai poet decât specialist, dar susținea cauza cu sufletul său de poet patriot.

Cu mintea de acum și cu experiența mea de viață, ca specialist, dar și ca participant la viața literară actuală, am încercat să-l încadrez cumva pe Adrian Păunescu, ca om și ca poet.
Ca om, era un vulcan. Născându-se în ziua de Sfântul Ilie, nu știu cum de părinții săi nu l-au botezat și Ilie? Spiritul său se potrivește cu imaginea pe care o face religia acestui sfânt.
Ca poet este la fel de inegal amestecând momente de o sensibilitate sublimă, vezi poeziile despre părinți, cu unele violente.
Luat la un loc, și ca om și ca poet, cred că principala sa caracteristică este iubirea de țară. Poate, influența cărților scrise de Marta Petreu, citite recent, mă face să-l asemăn, din punctul de vedere al iubirii de țară, cu Emil Cioran, din „Schimbarea la față a României” și Ion Luca Caragiale, din „1907, din primăvară până-n toamnă”.
Toți iubeau România așa cum îți iubești copilul de la care vrei mai mult decăt poate el să facă. Încerci să obții mai mult de la el, întâi cu vorba bună, apoi forțându-l („România pusă sub teasc”, a lui Cioran), iar în final, chiar pedepsindu-l.
În acest context, Adrian Păunescu a intrat în conflict cu autoritățile române, atât înainte cât și după 1989, văzând ce fac aceștia cu țara.
În vremea socialismului, a avut o poziție privilegiată o perioadă, a contribuit la cultul personalității cuplului conducător, dar în final a ajuns să spună lucrurilor pe nume fiind un om prea inteligent să nu observe ce se întâmpla.
După 1989, a constatat cu durere disoluția autorității, folosind toate mijloacele sale de convingere în susținerea poziției cauzei autohtone în fața unei puteri politice și economice neputincioase, care nu mai putea decide prin mijloace interne. Pe acest fond, asista și el neputicios la distrugerea culturii, învățământului, sănătații poporului român, elementele de bază ale durabilității unei nații.

S-a spus, de mai multe ori, că Adrian Păunescu nu respecta regulile. Nici Cioran, nici Caragiale nu respectau regulile. Aceasta este componenta nietzscheană a toți trei, de altfel a tuturor marilor personalități, „aristocrații”, cum îi numea marele filozof german. Aceștia nu respectă regulile pentru că ei fac altele, pe care ceilalți trebuie să le respecte. Este cunoscut, de altfel, că marelui „Nenea Iancu” nu îi erau străine ideile nietzschene, prima publicare în Romania, și printre primele din lume, depre Nietzsche, a fost făcută de către Constantin Rădulescu-Motru, la îndemnul și cu susținerea lui Caragiale, în anul 1896, chiar împotriva voinței regelui Carol I.

Trebuie să învățăm să trăim alături de oamenii cu adevărat mari, chiar dacă aceștia sunt, uneori, dificili, să urmăm învățămintele acestora, atât când sunt în viață, dar și după dispariția fizică a acestora. Adrian Păunescu a fost unul dintre aceștia!