Unul din regretele mele în viață este acela că nu am fost dotat de natură cu suficient talent, dedicare, pregătire si mentalitate pentru a deveni artist. Sau cântăreț, sau scriitor sau pictor.
Am admirație și invidie pentru cei care au reușit aceasta și faptul se datorează nu notorietății sau celebrității acestora ci posibilității lor de a duce o viață frumoasă indiferent de urâțenia din jur.
Pentru că intr-o lume care pretinde, artistul oferă și ochiul lui surprinde frumosul chiar și atunci când urâțenia pare a copleși pe oricine altcineva.
Sunt invidios pe lumea acestor oameni, cu atâtea culori și sunete și sentimente și semnificații pe care eu, noi toti le ratăm din lipsă de talent și pe care mi-aș fi dorit-o în locul banalităților și trivialităților cotidiene.
Și totuși urâțenia cotidiană, îndeosebi urâțenia noastră românească nu poate cruța nici macar artiștii, după cum arată pagina de destin întoarsă zilele acestea de domnul Radu Aldulescu, scriitor.
Evacuat din locuința sărăcăcioasă in care își ducea, printre cărți, zilele amare de bătrân român, acest om a ajuns în stradă. Președintele Uniunii Scriitorilor, propietarul locuinței, a ajuns la concluzia că spațiul in care acest om își ducea, scriind, zilele este indispensabil pentru alte proiecte, indiscutabil, superioare.
La noi scriitorii nu au bani - pe ăștia îi au curvele și băieții deștepți. Nu au case - pe astea le au politicienii și baronii. Și nu au audiență - asta este pentru un Gâdea, Badea, Firea sau Răduleasca.
Iata însă că mai nou nu au nici macar o masă pe care să își aseze foile albe și un acoperiș care să le protejeze de ploaie și de vânt foile scrise.
Pentru că a fi artist la noi in țară este o aroganță, de care nu avem nevoie. Pentru că scrisul nu are preț, cum au rulmenții sau legăturile de mărar din piață și pentru că toate vorbele și declarațiile noastre despre umanitate, creștinism, compasiune, valoare și decență au fost și sunt doar vorbe goale.
Poate că este bine că m-am facut doctor și nu scriitor. Am poate o șansă ca la batrânețe să nu ajung, precum domnul Aldulescu in stradă, evacuat de criticii literari.
Dar, pe de altă parte, încă invidiez talentul și lumea acestui om, nu pe cea urâțită de semenii lui ci pe cea pe care nimeni nu i-o poate lua, a paginilor nescrise incă din mintea dumnealui.
O lume din care numai noi ceilalți putem de-acum să fim evacuați.