Una din constatările mele privind metehnele doctorilor este aceea că marea majoritate a lor se simt bine atunci cînd la ușa lor se creează o coadă de pacienți.
Poate să fie Crăciunul sau Anul Nou, spitalul mai golit de pacienți, asistente sau infirmiere decât un spân de păduchi, să fii doar tu la muncă (că ești de gardă sau că asta este tehnica ta principală de a evita conversațiile cu nevasta), dar dacă ai doi pacienți (pe care i-ai chemat tu sau care au venit că așa le-a buciumat lor că taman atunci este o zi bună), doar doi, parcă îți lipsește ceva dacă nu îi faci să te așteapte cuminței la ușă, convinși că ești în cine știe ce teleconferință cu clinicile Mayo sau că ai o discuție prelungită în suedeză cu comitetul Nobel pentru medicină.
Este adevărat că și din perspectiva pacientului un medic care este imediat disponibil poate părea un fel de curvă pe care nu o mai vrea nimeni, așa că deși ușurarea pare imediată, te îndoiești că ar fi ce merită organul tău bolnav. Așa că va fi în psihologia bolnavilor să stea în vreo anticameră mai înghesuită ca un stup de albine în sezonul florilor, fără să bâzâie prea mult la adresa matcei, ba chiar să se gândească la faptul că aceasta merită un făgurel mai mare.
Eu personal nu sunt neaparat un mare fan al acestui mod de a-mi etala valoarea, fie numai pentru faptul că pe vremuri (înainte de a mă însura) uram întârziatul și întârziații și, deși aflat de vreo doi ani în terapie comportamentală asupra acestui aspect al firii mele, continui să îndrăgesc punctualitatea. Ca urmare aglutinarea de pacienți la ușa mea mă inconfortează pemtru că reprezintă proastă planificare, întârzierea mea în a-i rezolva și prologul viitoarelor mele întârzieri în celelalte locuri unde am treabă.
Având această mentalitate de a nu lăsa oamenii să aștepte fără rost la ușa mea și constatând că nu bate nimeni la ușă am luat decizia de a fuma o țigară. Constat însă la ieșire o doamnă, uitându-se la mine cu ochișorii vii, în liniște, ca un cățel lihnit la blidul de mâncare. Arăt bine, dar nu chiar așa de bine, așa că mă gândesc că în lipsa dragostei la prima vedere, poate că doamna mă aștepta pe mine, așa că inițiez următoarea conversație:
- Sunteți la mine?
- Da, domnul doctor, vă așteptam
- Păi trebuia să bateți că m-am născut fără harul percepției extrasenzoriale...
Privirile celorlalți pacienți, ai celorlalți doctori din hol mă înconjoară mai strâns decât corsetul pe o grasă. Este firesc, tocmai am stricat echilibrul arhaic între pacientul răbdător și medicul ocupat.
Mai îngaim, să o dreg :
- Mă întorc în 5 minute, trebuie să îi duc unui coleg țigara asta