A unsprezecea poruncă, cea de a patra carte a Florentinei-Loredana Dalian (Editura Rafet, 2012), continuă seria povestirilor din volumele anterioare* în același „stil” al apropierii de viață, de experiențele existențiale firești, „palpabile cu mâna”; un fel de „întâmplări din realitatea imediată”, ca să-l cităm, „deformat”, pe Max Blecher; întâmplări care sunt pigmentate pe alocuri cu scurte „meditații” și „luări de poziție”.

O tehnică narativă…
Autoarea nu are nevoie – pentru a-și consuma/arde fraza epică – decât de câteva pagini. În patru pagini este rezolvată, de exemplu, proza A unsprezecea poruncă.
Ceea ce este însă mai important decât această economie textuală este modalitatea de construcție. Comentariul asupra câtorva scene-tablouri sau elemente separate – camera dragostei, Crăciunul, cartea, Marele Oraș, pasărea, omul de zăpadă, Revelionul, poarta întredeschisă – reprezintă modalitatea de a compune o poveste de dragoste din bucăți, din piese oarecum independente.
Astfel, în camera dragostei de la malul mării se deschid, simbolic, draperiile ca „Să intre marea în casă”, Crăciunul aduce în scenă o pictură cu Maica Domnului cu Pruncul și o alta fără prunc, motiv de a insera ideea lipsei de sens a unei femei fără prunc, apariția unei cărți divulgă postura de scriitoare a îndrăgostitei și ideea-sentiment că „rămâne ceva după tine”, Marele Oraș creează pe de o parte sentimentul înstrăinării și al micimii – „Acolo te pierzi. Ești mic.” –, iar pe de altă parte același oraș o atrage pe femeia îndrăgostită, pentru că acesta îl reprezintă, de fapt, pe el – „Acolo era el. Erau împreună”… Și tot așa, pasărea ceriului, găsită înghețată, care s-ar putea să fi murit „de singurătate”..., este o „frumusețe mai puțin de care nu-i pasă nimănui”, omul de zăpadă, care inițial îți trezește sentimentul bucuriei, este părăsit în curând de către copii, tot așa cum și oamenii își părăsesc iubirile, Revelionul, care i-a apropiat într-un dans pe „eroii” poveștii îndrăgostite, i-a și îndepărtat în aceeași măsură, motiv pentru care femeia se compară cu „o ambarcațiune care se depărtează de mal”, poarta întredeschisă „e o cruzime”, pentru că nefiind nici închisă, nici deschisă, ea sugerează ambiguitatea unei relații – „în timpul acesta nici nu se moare nici nu se trăiește. Rămâi și tu întredeschis. Jumătate spre viață, jumătate spre neviață”; și, în fine, visele, de fapt visurile „pe care și le făurește omul” o conduc pe femeia, a cărei dragoste este respinsă, la o concluzie îndreptățită: „Ce vipere aceste vise care mușcă din noi! De ce nu ai dat, Doamne, și-a unsprezecea poruncă? – Să nu visezi!”

Zădărnicii de apartament și simbolurile lor
Toate scenele-tablouri și elementele disparate abia prezentate își capătă coerența prin referentul comun pe care toate îl au și la care se raportează: cei doi, cuplul. De fapt, mai toate scenele-tablouri care compun această poveste funcționează ca simboluri ale unei iubiri care nu se leagă, ale unei iubiri răvășite, devastate, neputincioase, care dacă își atinge obiectul adorației este doar pentru a constata că, în același timp, el se depărtează ca o barcă de mal, că este ambiguu asemenea unei porți întredeschise, că toate speranțele și visurile pe care ni le-am făcut nu sunt altceva decât niște „vipere care mușcă din noi”. De aici și interdicția imaginată, pusă în gura divinității: Să nu visezi!
Dacă povestea Florentinei Dalian poate fi socotită o istorie ruptă, discontinuă – istoria pe sărite a unui cuplu scindat –, ea își recapătă totuși unitatea prin simbolurile care o potențează.
M-am oprit la această povestire de dragoste nu doar pentru sentimentul dulce-amar pe care îl provoacă, nu doar pentru că ea ilustrează o zădărnicie de apartament, pe care, la urma urmelor, vom fi probat-o mulți dintre noi, ci pentru tehnica în care autoarea își comunică „drama”, sentimentele, ideile.

În realitatea imediată…
Celelalte povestiri ale cărții divulgă preferința autoarei pentru relatarea directă a experiențelor sale „epice”. Povestirile acestea sunt întâmplări în realitatea imediată, iar nu ficțiuni: Să pleci. Niciodată să rămâi este o poveste a copilăriei, Poveștile Gării de Nord. Maria, relatează o întâlnire ratată a unei fete venite în București – în Gara de Nord – pentru a-și întâlni iubitul, Mereu alți călători este o scenă cu un orb dat jos din tren de către „naș”, și așa mai departe.
Peste tot, autoarea își evidențiază priza pe care o are la real. Ea nu ajunge cu povestea la realitate, ci pleacă de la ea, de la experiența în real: povestirile sunt provocate de realitate, de existență. Inserțiile meditative, șarjele revoltate sau cele moralizatoare, care își scot capul pe alocuri, sunt replicile pe care autoarea le dă realității, scenelor sau situațiilor, uneori deranjante în ordine morală, pe care le relatează. Ele sunt totodată câteva dintre caracteristicile povestirilor Loredanei Dalian, mai întotdeauna nemulțumită de ceva și tocmai de aceea revoltată. O cizelare a frazei și exploatarea mai largă a imaginarului, apăsarea pe mai multe clape ale prozei și armonizarea simfonică a acestora, dimpreună cu forța ideatică și existențială a unor subiecte, vor redimensiona proza autoarei și vor face ca sensibilitatea, elementul central al construcțiilor sale, să fie mai bine pusă în evidență și eficientă epic.

Virgil DIACONU
februarie 2014


* Și copiii se îndrăgostesc (Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2008), Aceeași lună peste sat (Editura Remus, Cluj Napoca, 2010) și Scrisori netrimise (Editura Fundației Culturale Antares, Galați, 2011).