poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-12-07 | |
ARTA NUDULUI POETIC
DE BIANCA MARCOVICI În urmă cu vreo câțiva ani mă plimbam printre ruinele, aflate acum în proces de restaurare, rămase întru amintirea gloriei de altădată a Dresdei, un nume de referință pentru splendoarea apusă a Europei secolului al XIX-lea. Priveam cu interes și cu admirație ce mai vedeam acum din vechea sinagogă dar și din vechea catedrală în care a concertat inclusiv Bach. Două magnifice simboluri ale unor culturi plecate din același trunchi, ajunse în zona sublimului frumuseții și apoi spulberate de bombele unui măcel absurd. Motivele acestei barbarii sunt greu de înțeles și chiar greu de descifrat și acum, după mai bine de șase decenii. Să fi fost doar înverșunarea combatanților, sau poate doar ura ca formă de manifestare a răului, ori numai sfânta noastră invidie cea care mult prea ușor ne întunecă mințile? Cine știe… Cert este că acele superbe simboluri avuseseră parte de glorie dar și pătimiseră împreună ceea ce ne spune parcă mult mai multe despre adevărata noastră natură și ne-ar arăta, poate, calea către iubire dacă am avea înțelepciune. Numai că, înțelepciunea… Pitită undeva într-un sertăraș al amintirilor și aceasta ar fi avut, cred, soarta celorlalte, respectiv uitarea, dacă nu aș fi citit într-un volum de poezie al doamnei Bianca Marcovici următoarele versuri: Orașul zdruncinat de bombe care a plătit/un preț de nedescris/clădiri refăcute,/dar ploaia nu a putut spăla funinginea/de pe clădirile arse./Undeva o sinagogă privește orașul. (Sinagoga din Dresda) Iată că, într-un fel deloc uimitor, la fel ca mine, poate chiar apropiat în timp, și ea gândea cam la fel privind mărețele ruine ale Dresdei. Cum însă nici lectura volumului de poezie: Arta nudului poetic, din care am citat și pe care Bianca Marcovici mi l-a dăruit cu o elegantă și generoasă dedicație, nu este chiar o poveste obișnuită am să încerc să o descifrez, în sensurile ei tainice acelea care țin de ceea ce numim, de regulă, căile cele nepătrunse, fiind eu un om căruia îi place să creadă într-o lume în care miracolele se arată acelora care cred în ele, cum bine spunea prietenul meu, înțeleptul doctor Schor. Prin urmare, arhitectul dar și talentatul grafician Edi Matess, ieșean de origine, la fel ca și autoarea volumului, este colaborator de mai mulți ani la revista Asociației Literare „Păstorel” și, în acest context, avem o relație prietenească. Eu citisem mai multe poezii însă și proze ale doamnei Bianca Marcovici, o prezență virtuală dar foarte activă în discuțiile despre poezie care se desfășoară în cadrul întâlnirilor de la Uniunea Scriitorilor, filiala Iași. Aveam totuși senzația că lecturile nu-mi conturau sau poate că nu puteau defini o personalitate pe care o intuiam mult mai complexă, mult mai profundă și mai cuprinzătoare decât ceea ce întâlnisem în lecturile mele, recunosc, din varii motive, nu prea extinse. De ce intervine Edi Mattes în această istorie? Pentru că anual în Iași are loc un eveniment cultural-sportiv întitulat: „Iosif Mattes, in memoriam”. Este vorba de tatăl lui Edi sportiv de performanță și conducătorul Clubului de box ieșean timp de mai multe decenii. Desigur la manifestări este prezent întotdeauna și Edi. În anul acesta el a primit volumul amintit de la Bianca Marcovici, însă eu nu eram în țară așa că acesta mi-a parvenit printr-un alt prieten comun fost coleg de liceu cu cei doi. Precum spuneam, necunoscutele căi se deschiseseră pentru a-mi îndeplini o dorință și cred că Bianca Marcovici „a aflat” aceasta prin acel subliminal despre care vorbim mai mereu dar nu prea știm mare lucru. Așa se facă că, după cam două zile de la evenimentul amintit, citeam cu sufletul la gură poemele din volumul primit. Poeme pe care le cred, foarte sincer, o chintesență a personalității și creației acestei fascinante autoare. După o primă lectură am închis volumul și am început să gândesc. Ceea ce citisem acum nu semăna cu aproape nimic din ce mai citisem ca poezie. Prin urmare am redeschis volumul și am reluat lectura. De data asta cu mare atenție, cu pauze între poeme, cu un creion alături și cu capul plin de întrebări. Fiindcă acesta este unul din rosturile poeziei. Să ne invite la meditație să încercăm a găsi, dacă putem, răspunsuri la tulburătoarele interogații care deseori se nasc din lectură apoi să vedem ce și cum am înțeles ce a dorit să ne transmită autorul. Mai ales când aceasta se numește Bianca Marcovici și știi că are marele talent de a lăsa în spatele textului subtile nerostiri și incitante trimiteri spre orizonturi de cunoaștere în care ideile se interpătrund dând naștere unor texturi complicate și nu de puține ori înșelătoare. Nu poți citi aceste poezii în tramvai, spre exemplu, sau în parc și să ai pretenția că ai înțeles mesajul. Nici nu cred că aceste poezii vor fi recitate de copilași în fața musafirilor, nici la serbările de sfârșit de an școlar și, exclus a fi cântate la petreceri. Ele au un alt nivel, alt rost și, de ce nu, altă chemare. Spre dezbaterea filozofică sau către un model de poetică în care să găsim mai multă înțelepciune, un model care să incite la un dialog sincer între oameni cu vederi diferite asupra lumii sau a vieții, acel admirabil dialecticon la care ne invitau grecii din antichitate… Dar, mai intervine o discuție! De ce oare: Arta nudului poetic? Destul de simplu, cred! Poezia doamnei Bianca Marcovici este lipsită de preaplinul jocului metaforelor, de exaltarea hiperbolelor, dar și de o simbolistică excesivă. Prin urmare, fără a pierde nimic din ceea ce numim poezie, aceasta devine extrem de sinceră, profundă, cu ritmuri și armonii interioare mai dificil de sesizat, asemănătoare întrucâtva acelor incantații rostite în limbajul aspru și direct al vechilor rabini. Acela pe care noi, astăzi, chiar dacă nu-l mai înțelegem, îl simțim în străfundul ființei în acea zonă pe care tindem să o numim inimă dar de fapt este suflet. Rigoarea întregii creații din volum este una firească, întrutotul racordată autoarei, de profesie inginer, dar nu trebuie să ne inducă în eroare și să o considerăm prea tehnică. Nu, are tot ce este necesar pentru a fi poezie, inclusiv mesaj, senzualitate discretă, sensibilitate, sau umor rafinat. Uneori versurile sunt un avertisment: Casa mea e locul unde am prins rădăcini/Un cuib de păsări definitiv/mi-e frică de spitalele anoste/acolo unde trupul omenesc devine o fabrică de produse. (Casa mea). Alteori o nostalgie amară și cât se poate de general valabilă este cuprinsă în doar câteva cuvinte: Eu am peste douăzeci de ani de când alunec/din propria-mi viață precum săpunul din mână. (Oamenii mint). Găsim și o declarație de „avere”, asta ca o tristă ironie a faptului că trăim într-o lume în care „a avea” pare mult mai important decât „a fi”: Nu număr banii/ci bucuriile./Averea mea sunt nepoții/și gândul la stabilitatea noastră/ca popor iubit de Dumneazeu/încă ales.(Averea mea, nedeclarată). Un sfat izvorât dintr-o milenară experiență, menit să ne arate că în viață sunt lucruri mult mai importante decât banii, acelea care, odată pierdute, nu mai pot fi răscumpărate cu bani, oricâți de mulți ai avea, ci cu un preț mult mai mare, unul care ar putea fi plătit doar prin sacrificiul unor generații… Și nu putem să nu recunoaștem faptul că evreii știu cel mai bine ce înseamnă asta. Și cu cât umor, Bianca Marcovici privește lumea prin prisma modei: Moda șleampătă ne-a invadat lumina/Burțile sunt expuse ca un trofeu/Pălăriile au boruri pleoștite/Buricul expus ca un diamant neșlefuit/Mă duc acasă./Am văzut destul! (Jartiere). Și oare cui se adresează acest reproș nedeghizat: suport căldurile/suport frigul/ dar nu rezist/la cocktailul deghizării obligatorii (Diezul). Lumii, în general, sau acelora care ne silesc să purtăm tot timpul masca unui carnaval grotesc și să ne ascundem în spatele ei omenia, bunătatea ori nevoia de comunicare sinceră? Dar oare este sfârșit rolul femeii cea care de-a lungul mileniilor a fost factorul de echilibru al societății omenești: Femeia slabă și furioasă hotărăște/Să spună lucrurilor pe nume/Tăcerea din ultimii ani/A făcut-o mai demnă/Și-a smuls cuvintele din inimă/Și le-a dat viață/Rezultatul e magic. (Insulta lunii). Într-adevăr, câtă nevoie este de acest glas puternic și demn al femeilor din întreaga lume. Una dintre extrem de puținele șanse de salvare! Asta pentru că și prețul păcii este unul cumplit de scump: Prețul păcii noastre l-am plătit scump!/ Să medităm puțin/ la echivalențe:/O viață contra o mie! (O viață contra o mie). Și aș dori să închei acest parcurs voit sumar printre versurile doamnei Bianca Marcovici cu unele pe care le-aș dori citite de toți acei cuvântători ai teatrului absurd care fac din cuvintele patrie și patriotism un altfel de talcioc. Cum evită să mai citească românește/iar nepoții nu știu decât cuvântul/”mămăligă”./Voi avea grijă să-mi traduc/din vreme/numele meu și al soțului/cu litere latine/acolo/unde vom dormi/ca într-o cadă de beton prenupțial. (Aspectele mele). Nu cred că lectura aprofundată a acestui volum poate lăsa cititorul indiferent. Iar cea mai firească reacție ar fi aceea de a deveni mai bun. Prin urmare, merită! Mihai Batog-Bujeniță |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate