poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-02-08 | |
Cu trenul, din Arma di Taggia, într-o oră jumătate ajungi la Limone. Traseul străbate câteva localități aflate la malul mării, apoi urcă spre Alpii Maritimi.
Noi avem locuri în partea dinspre munți, așa că sărim ca niște copii să vedem marea. E azurie. Nici o legătură cu norii întunecați de deasupra. Ba dimpotrivă, dacă m-ar întreba cineva, aș spune că îi percep grei, apăsători, sprijinindu-se parcă în orizont, gata să cadă de-a rostogolul, stârnind o furtună. Dar nu mă întreabă nimeni și-atunci, cu sufletul în gât, privesc valurile care se sparg la câțiva metri de noi. În Ventimiglia, deja se simte diferența. Roci impresionante împung cerul, răsfrângându-se peste oraș. Aerul devine rece, geamurile trenului se aburesc. Se văd piscurile Alpilor. Nici nu respir, nici nu clipesc, absorb fiecare imagine cu lăcomia unui înfometat, cu bucuria unui copil. Fac poze la orice nimicuri. Sate, culmi împădurite, șosele șerpuitoare ca niște meandre, stații, râuri cu apa incredibil de albastră. Sunt numai suflet și-n gînd îmi spun; mai mult, mai mult. Trecem în Franța. Plouă. Îmi aduc aminte că dimineață am auzit primele tunete din acest an. E o anomalie pentru mine. Iarna trebuie să ningă, nu să tune, mi-am spus privind pe geam cum vântul purta ploaia pe sub felinarele încă aprinse. În Sortie, o mică localitate, ploaia e déjà transformată în ninsoare. Staționăm mai mult și am timp să fac poze. E uimitor contrastul dintre atmosfera mohorâtă a munților și culorile vii ale clădirilor. E ca și cum ar compensa. Vagonul se umple. Câțiva turiști, o familie cu un copil, două fete la navetă îmi închipui eu. Atmosfera se schimbă și încercând să mă sustrag de la jocurile partenerilor mei de drum, ascult ritmul fluent al limbii franceze. Enrico îmi spune că nu era așa. Nu demult, era plin de turiști iar trenul număra patru-cinci vagoane pline. Acum erau doar două. Unul singur ocupat. Criza, desigur. Pornim. Linia ferată merge un timp în paralel cu o stradă despre care aflu că e vechiul traseu. Urcăm, munții rămîn jos, sub noi, cu rîuri, case, străzi, mașini staționate sau circulând, cu vieți de oameni despre care nu știm nimic. Fulgi mari și deși trec razant, izbindu-se de geamuri. Unde golul dintre doi versanți e mai profund, îi vezi rotindu-se sau rostogolindu-se în abis. Geamul se aburește aproape instantaneu, din mine nu au rămas decât ochii larg deschiși și bucuria că asist la un asemenea spectacol. Uneori tresar, îmi simt urechile vuind, aparatul scatează, ceilalți rîd. ”Tunel!” se exclamă. Sunt tot mai dese spre finalul traseului. De câte ori ieșim, ceilalți strigă. Hai! Acum! Ai prins ceva? La Tende sau Tenda teritoriu odată italian, acum francez, totul e alb. Ultima stație înainte de Limone. Am deschis geamul și am făcut poze în voie. Urcăm din ce în ce mai greu. Roțile scrâșnesc alarmant pentru mine. Nici o expresie de îngrijorare pe fețele celorlalți. Apoi, într-o gară mică, cu ceas și bănci ca toate gările, oprim și coborâm, afundându-ne până la genunchi în zăpadă. După plecarea trenului a rămas doar o liniște indescriptibilă. Ningea abundent cu fulgi mari. Totul în jur era alb. Un alb înfundat parcă. O Narnia sau un loc în care, absorbit de frumusețe, te simți confuz. Din cauza ninsorii nu se văd piscurile, nu se văd casele. Pornim spre centrul stațiunii. Drumurile sunt înzăpezite, mergem pe urmele vagi ale roților de mașini. Nu mă simt nicidecum acasă. Nici un strop de melancolie nu-mi amestecă gândurile. E un loc nou pe care nu am cum să-l leg de nimic din trecut. Doar o bucurie expansivă îmi mărește cutia toracică, îmi trepidează în picioare și merg. Merg prima, deschizătoare de drumuri, chinuindu-mă să păzesc aparatul de potopul fulgilor care cad halucinant. În stațiune nici țipenie de om sau nici urmă de suflet, cum spune Danielle. Nu putem vedea mare lucru, marele lucru fiind mai ales piscurile munților, remarc două străzi ca două coridoare, mărginite de clădiri destul de înalte. Ambele străzi se termină într-o piață, apoi una continuă, trecând peste un pod, spre o biserică și se oprește într-o altă stradă care urcă spre pista de schi. Cealaltă, unde comparația cu Narnia ar fi mai mult decît evidentă, dacă aș înlocui brazii cu paltoanele din poveste, duce spre pădure sau spre telecabină. Mici ramificații se opresc în spații închise- curți, garaje, grădini. Așa că ne întoarcem și căutăm un restaurant unde să mâncăm. Găsim o pizzeria, suntem ajutați să ne scuturăm de către un băiețandru și intrăm. Sigur, în interior e cald, de altfel nu simțisem frigul nici afară, poate că l-am ignorat, îmi spun privindu-mi cizmele déjà ude. Mă sâcâie timpul pe care îl vom pierde mâncând. Și imposibilitatea de a vedea mai mult și iar timpul care se scurge, apropiindu-ne de ora când ne vom întoarce. Chelnerii sunt amabili, deși vorbesc prea mult. Or vorbi puțin în general, cine știe? Ies pentru fumat. Un șir de dojeneli mă însoțește până la ușă, intimidându-mă oarecum. Dar după ce ușa s-a închis, sunt singură. Pot cuprinde, pot analiza, pot memora amănunte.Și totuși, nimic. Privesc doi trecători cu umbrele, văd un monument ridicat pentru a evidenția Alpii Maritimi, brazi oriunde ai privi, un vânzător ieșind cu lopata dintr-o pasticerie viu colorată, biserica, o fântână și mai ales acoperișurile incredibil de țuguiate de zăpadă. Nu pot nici măcar fuma. E ca și cum aș fi închisă într-o iluzie, îmi spun tușind. Danielle mă pândește de dincolo de geam și râde, ridicându-se să mă arate cu degetul celorlalți. Mă simt judecată pe nedrept, nici măcar nu fumasem. Cît timp am băut cafeaua într-un bar, au început să dezăpezească. Prea târziu, mai era jumătate de oră până la tren. Să rămînem nu putea fi vorba, așa că ne-am întors. În gară am aflat că se anulaseră déjà două trenuri, iar al nostru avea să fie amînat de două ori. Cât am așteptat, m-am gîndit la neputința mea de a simți în profunzime, așa cum mi se întâmpla de obicei. Am ieșit singură, am mers chiar spre Narnia descoperită de mine, am scuturat zăpada, am atins-o, m-am lăsat să cad…Nimic. Nu puteam simți. Nici regret, nici dorință să plecăm sau să rămînem… Când însă la Ventimiglia am coborât pentru a schimba trenul spre casă, am văzut zăpada rămasă pe scări, tasată pe tampoane, am apăsat cu o mînă locul unde era camera foto. Apoi toate au devenit din nou familiare. href="http://s1023.beta.photobucket.com/user/lisamanolescu/media/P1100324_zpsbdb7cba4.jpg.html" target="_blank"> |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate