trăiesc handicapul omului care a cunoscut geniul în această viață
îl numesc geniu pe părintele teofil pârâianu de la sâmbăta de sus
1400 de ortodocși în căutarea smereniei care nu există
au fost de față când părintele ne-a vorbit despre smerenie
și despre insuficiența gărzii de fier care n-a fost de oțel
răstignirea pe cruce nu are nevoie de pistol
apoi din senin asupra mea a plouat cu bani
ca să-l pot însoți la sâmbăta cu trenul
probabil că maria magdalena i-a aruncat din vipia lumii dezbrăcate
probabil un înger pentru ca să nu se prăbușească aula magna
de atâta duhovnicie probabil așa a trebuit să fie
eu chiar am cunoscut oameni care au construit catedrale
le-au dus în spate și nu și-au mai regăsit niciodată locul în acestă lume
unii au fost foarte buni meseriași
lucrul făcut din mâna lor atingând unicitatea
își etalau zestrea pe tarabă după care o dădeau pe fleacuri
vorbele înțelepte pe care le rosteau fiind resorbite cu nesaț
prin cordonul ombilical al planetei de aur
ce adăsta în mod miraculos în brațele fiecăruia din cei care-i ascultau
fiind foarte convingători în zilele de marți
toată suflarea se îndrepta spre târgul de obiecte unice și inimitabile
în acea zi de marți nici vântul nu mai bătea
cuvintele aveau rezonanțe magice
putând fi înțelese foarte ușor de la mari înălțimi
târgul despre care vorbesc instalându-se
conform hotărârii consilierilor în concediu de neodihnă
demarcat cu strictețe de o infinită criză de timp
care nu există cum spun kant și nichita
să ajungă în sala de protocol la ultima încercare de alba-neagra
undeva la o margine de lume în permanentă mișcare
ca și cum le-ar fi fost teamă să se-apropie de centru
axis mundi pentru toți cei care nu-și dăduseră silința a înțelege
că înțelepciunea acestei lumi este nebunie înaintea lui Dumnezeu
și unicitatea nu se dobândește prin exercițiu
fiind mai mult rodul sutelor de oameni inspirați ai neamului fiecăruia
și care nu avuseseră vreme să se exprime așa cum se cuvine
fiind mereu plecați prin războaie
de curând am vizitat centrul lumii și am trimis cărți poștale
celor rămași pe fața de bazalt a lumii pământene
singurul loc de iarbă grasă unde se mai puteau construi catedrale
pentru turma cu oile de aur ce și-a pierdut mioritic păstorul cel bun
văzând fascinat cum oamenii mai în vârstă decât mine
și decât cei din neamul meu mi-au dat din înțelepciunea lor
nescrisă-n cărți atârnate pe icoane nefăcute de mâna omenească
lucruri greu perceptibile și pentru a-l căror tâlc divin
trebuie să locuiești nu în lume ci în pustia lumii
singura reprezentare despre lume fiind divină și irepetabilă
cumva nătângă ca o fată rămasă bătrână
care nu și-a trăit niciodată viața cu adevărat
iubind mai mult lucrurile unui bărbat plecat la oaste
pe un cal alb pentru a se întoarce pe gloaba neagră a morții
lucrurile rămase după el nemaiavând nicio semnificație
constituindu-se în umbra fără catarg a unei fregate
ce niciodată nu s-ar fi putut numi dragoste