Mussolinismul


Dintre dictatorii secolului XX, Mussolini pare cel mai aproape de un personaj de operă- bufă. Dacă gesturile și grimasele lui Hitler, privit în peliculele documentare, par mai mult amenințătoare, poza lui Mussolini , cu bărbia zvârlită înainte, cu brațele încrucișate la piept, cu salutul copiat de la romanii antici este mai mult comică. Și totuși, acest bărbat vânjos la tinerețe a fost prototipul multor dictatori, el a fost primul ideolog și apoi practicant al unui fascism primitiv la început, născut din socialismul primului deceniu al secolului trecut. Horthy, Hitler, Franco și alți dictatori mai mărunței din America de Sud și Centrală l-au copiat în parte. Nu-l putem compara cu Stalin pentru că mustăciosul osetin-gruzin avea școala ipocriziei est-teologice, nu era un orator, ci un „operator” din umbră. Poate de aceea a fost și cel mai „eficient” – a reușit să bage în pământ zeci de milioane de concetățeni.
Cine a fost Benito ( Amilcare Andrea) Mussolini? S-a născut la 29 iulie 1883 în satul Predappio și a fost ucis de partizanii italieni la 28 aprilie 1945, lângă satul Dongo. În anii 1912-1914 a colaborat cu Gramsci, socialist care avea să fondeze partidul comunist din Italia, a scris în ziarul „Avanti”, dar s-a despărțit și a fost îndepărtat din partid în momentul când s-a declarat adept al participării Italiei la Războiul Mondial. Era un criteriu pentru mai toți socialiștii din acel moment – cei care se opuneau războiului erau viitorii comuniști, la îndemnul bolșevicilor ruși. Este o curiozitate această luare de atitudine, mascată de lozinca umanitaristă pentru pace, când războiul a favorizat cel mai mult formarea structurii viitoarei Internaționale comuniste-leniniste, care s-a rupt de Internaționala a II-a, socialistă. Mussolini a fondat un nou organ de presă „ Il Popolo d”Italia”, în jurul căruia se va coagula mișcarea fascistă ( denumirea provine, se știe, de la fascii, arma purtată de lictorii romani, un mănunchi de nuiele cu o toporișcă în centru). Participă la război ca militar activ, ca și Hitler, față de care era mai în vârstă cu șase ani. Nu se vor cunoaște decât mult mai târziu. În 1919 începe să-și organizeze un partid care avea ca principal obiectiv cucerirea puterii și impunerea dictaturii unui partid unic. Lecția comuniștilor era încă proaspătă, în Rusia Sovietică, Lenin lichidase deja partidele, atât din opoziție, cât și aliate temporar ( socialist-revoluționar, ș.a.). În 1922, Mussolini conduce cunoscutul Marș asupra Romei, blocând astfel o grevă generală a muncitorilor. Deși se declara un prieten al muncitorilor, Mussolini se baza pe elemente de pe treptele joase ale societății, adică pe lumpen-proletari, șomeri, militari demobilizați, fără ocupații sigure, dar și pe intelectuali precum marele scriitor Gabriele D”Annunzio. Este numit prim-ministru, iar el introduce titulatura de Il Duce ( Conducătorul). Dictatura sa a durat circa 11 ani, Ducele a introdus un control sever al ordinii publice, a făcut anumite reforme sociale în favoare celor mai săraci, a revigorat sectorul construcțiilor publice ( idee preluată și de Hitler, în 1933), dar nu s-a oprit la reformele interne. Visul dictatorului era de a reface , cel puțin în parte, Imperiul Roman. De aici începe și… sfârșitul. O dictatură nu are , în limbajul de azi, un feed-back. Ea funcționează ca un robot programat definitiv. Ca și comunismul lui Lenin și Stalin. Megalomania mussoliniană va fi mereu un reper fatal al dictaturilor de orice culoare- neagră( la italieni), brună (la germani), roșie ( la ruși, chinezi, etc.). Mussolini cucerește cu chiu și vai Abisinia,în 1935, ocupă Libia, apoi semnează cu Hitler alianța, care împreună cu imperiul Japoniei va deveni Axa Berlin- Roma- Tokio. Declară, în 1940 război Angliei, apoi, în 1941, URSS și SUA. Deși l-a admirat pe Mussolini în anii premergători venirii la putere, în 1933, Hitler l-a tratat ulterior cu dispreț , de pe poziția unei Germanii mai puternice, economic și militar. Campaniile italiene în Grecia, în Nordul Africii au fost dezastruoase, nici Albania nu a putut fi ocupată de italieni, astfel că în momentul debarcării Aliaților în Sicilia, în 1943, companionii de partid ai lui Mussolini l-au destituit și arestat. Eliberat de un comando german trimis de Hitler, este repus în fruntea unei republici din Nordul Italiei ( Republica de la Salo), pentru ca în aprilie 1945 să fie capturat de partizanii italieni, în bună parte, comuniști,împușcat împreună cu amanta sa și spânzurat de picioare pentru a fi arătat populației disperate de efectele războiului.
Într-un mic studiu despre fascism, apărut în anii 90, Umberto Eco făcea o analiză a acestui fenomen, pornind de la exemplul mussolinismului . Trăsăturile principale ale fascismului italian erau – lichidarea pluripartitismului, condamnarea oricărei forme de democrație , deși se declara o ideologie „pentru popor”, corporatismul, adică organizarea socio-politică a țării pe baza profesiunilor, ocupațiilor de bază, un fel de sindicalism de stat, cultul tradiției antice, al eroilor- model, al morții eroice,demagogia deșănțată, naționalismul extremist, dar fără a fi rasist. Fascismul italian se deosebea de nazism prin lipsa unui antisemitism programatic, unui arianism care nici nu putea fi acceptat, Hitler disprețuind pe latini, la fel ca și pe slavi și, evident, pe evrei. În mișcarea lui Mussolini au fost și susținători evrei, care ulterior, abia după 1938, la presiunea lui Hitler au fost îndepărtați. Fascismul italian, ca și nazismul nu afișau un respect prea mare pentru Biserică, pentru religie, deși italienii, ca popor au o veche tradiție creștină. Ca și comunismul, fascismul are o religie mai „comodă” – cultul Conducătorului. De aici și criminalitatea de stat, de aici și pericolul imens pentru civilizație a dictaturii. Desigur, extremismul religios din Evul Mediu, ca și cel resuscitat de islamicii extremiști de azi nu este mai puțin pernicios.
Ce învățăminte se pot desprinde din analiza mussolinismului ca fenomen politic? Multe, dar ele se rezumă la o formulă care ar trebui să fie în mintea oricărui om conștient de valoarea sa ca individ – cultul personalității în orice domeniu, nu numai politic, pioșenia și idolatrizarea în fața unor ființe care se nasc oameni, ca fiecare dintre noi, sunt contrare naturii umane, duc la autodistrugerea omenirii. Cine își închipuie că o dictatură cade singură, se retrage ca o boală prin autoimunizare, se înșeală. Orice dictatură este pornită pe masacru numai pentru a-și menține poziția. Un exemplu discutabil este cel al lui Franco, deși ea a durat peste trei decenii, acest general abil cedând la bătrânețe puterea celor în drept, partidelor și Regelui.
BORIS MARIAN