nu mai am treisprezece ani să pot urla în pumni ”ar fi trebuit să mori mai puțin sau deloc”
de atunci am crescut morțile cu mai multă grijă decât viețile, am plivit pierderile și am
cântat înainte de fiecare ruptură

pietrele sau crucile au rămas albe, tot mai albe, mă aplec înspre ele cu un fel de curaj
inocent, o tandrețe pe care, față de cei încă aici, nu o mai arăt decât rareori pe înserat
sau când stau câte o noapte și mâinile mele alunecă pe trupul celuilalt într-un bun rămas
fără durere

ca și atunci printre morminte, când trupul mamei cobora în gol, sau și mai demult
când am văzut iarna cu sufletul larg deschis și nu știu prin ce întâmplare am revenit
printre oameni și flori, unde sunt și acum, doar că mai de curând am învățat să fiu
mult mai discretă cu hăurile din ei, cu disperările și îndoiala de a fi

acum știu să plec exact când îmi arată Secundarul, am avut cândva alături un paznic
bătrân, locuia într-o casă măruntă, pe o colină verde-argintie, se juca de-a spartul nucilor
și amiaza întreagă se sfătuia cu trei câini fideli, așa m-a învățat el să rămân lângă
sufletul unui om numai până în noaptea când nu mă mai simte în măduvă
apoi să plec împăcată

să trăiesc fără tristețea curgând din pumni, să merg senină pe țărm, prin munți, printre
case vechi și să las totul în grija lui, am ținut seama de fiecare dată, am luat iubirea
m-am îmbrăcat în ea, o port ca pe singura piele, e singurul aer care mă atinge, chiar dacă
mai sunt nopți când îmi spun că aș dori să am iar trei ani și să întreb: ”de ce nu te pot
vindeca eu, uite, îți dau tot sufletul, și o să treacă durerea, nu-i așa...?”

uneori poate o să mai treacă vreo spaimă, o să reînsuflețesc inimi, o să mai fugă vreun
gând rău, dar durerea aceea din urmă și lumea ei oarbă nu vor trece nici dacă ar veni
marele Câine