O vizită turistică în marile canioane americane este o aventură de neuitat, pe verticală și pe orizontală, în istoria Pământului.
Nicăieri pe suprafața Terrei straturile geologice nu-și dezvăluie cu atâta generozitate intimitățile geogenetice, pe care și le etalează în Canioane, deschis, fără restricții și cu sălbatică mândrie, tuturor ochilor omenești avizi de frumuseți exotice stranii și rarisime. Acolo, geologia iese din granițele unei științe, devenind o carte vie, deschisă, o enciclopedie telurică și fascinantă ce ne îndeamnă la adânci meditații filosofice, chemând să adune, întru cunoașterea ei, pe marii maeștri ai penelului ori pe cei mai talentați poeți ai lumii, șlefuitori de pasteluri antologice ori făuritori de nemuritoare ode.
Din păcate, nici un mare pictor și nici un mare poet nu s-a aplecat cu osârdie să redea splendoarea sălbatică a acelor locuri unice, poate pentru simplul motiv că măreția lor copleșitoare nu se poate descrie nici în imagini pictate și nici în cuvinte. Chiar albumele cele mai reușite ori filmele documentare color destinate ecranului 3 D panoramic, nu ne pot transmite decât vag fiorul simțit de toți vizitatorii care se încumetă să ajungă între acele culmi semețe unde omul se simte furnică. Realitatea locului depășește orice imaginație și orice altă descriere, oricât de măiastră ar fi detalierea respectivă. În toată priveliștea din jur, mai mult ca oriunde, se vede clar amprenta mâinilor divine.
Grand Canyon, lung de 443 km și lat între 6-29 km, dar în unele locuri chiar și mai strâmt, adânc de până la 1,7 km, mărginit de formațiuni masive, între 2300 m și 450 m înălțime, a fost descris prima dată de conchistadorul spaniol Don Garcia Lopez de Gardenas, în 1540, care, văzându-l în niște zile cețoase, nu l-a găsit prea amuzant, precum îl va vedea mai târziu, în 1869, primul explorator american - John Wesley Powell, un rezervist din armata federală, care l-a recomandat cu entuziasm tuturor oamenilor, ca pe un rar și un minunat monument al naturii, precum și este, de fapt. În 1919 canioanele au fost declarate Parc Național, vizitat, după anii 1950, de milioane de turiști din America și din toată lumea.
Astronauții care au pășit pe lună, cu siguranță că au găsit acel loc oarecum familiar privirii lor, căci unele porțiuni ale Marilor Canioane amintesc destul de bine de peisajul lunar, probabil și de cel marțian ori venusian. În diferitele momente ale zilei, canioanele capătă culori diferite. În diminețile de vară, ele sunt învăluite într-o misterioasă culoare albastră cețoasă, precum am avut ocazia să văd în pădurile montane de eucalipt din Australia; la prânz totul devine auriu, iar spre seară peisajul capătă tente roșcate liniștitoare. Poate în nici un alt loc din lume piatra sterilă nu impresionează atât de mult precum acele sedimente orizontale nesfârșite, ușor curbate, despărțind plăci tectonice uriașe, ieșite cu obrăznicie la suprafață și supraetajate pe sortimente de roci, de vechime, de compoziție și de forme, uneori bizare, imitând templele budiste, monumentele megalitice ori turnurile catedralelor gotice.
Comparația cu Cheile Bicazului, cu Cheile Turzii ori cu defileurile dunărene, unde predominante sunt rocile de granit și de bazalt, poate că ar merge întrucâtva, pentru unele mici porțiuni, dar policromia surprinzătoare și măreția Marelui Canion sunt cu totul și cu totul aparte... La aspectul straniu al peisajului au contribuit, deopotrivă, vântul, lumina soarelui, cutremurele și în primul rând, aparent liniștitul și modestul râu Colorado, care și-a asumat rolul de bisturiu teluric lichid, ce a tăiat cu măestrie stânca, de-a lungul a șase milioane de ani, cu o răbdare și perseverență nedezmințite, operație perpetuă din care nu se va opri decât odată cu sfârșitul lumii. Apa a făcut o rană adâncă în carnea pământului, tăind fără milă în faliile lui împietrite, ca într-un tort uriaș, unde a lăsat să se vadă monstruoase blaturi terestre cu aparențe de ciocolată stâncoasă, straturi roșiatice însiropate de caramelul fin al oxizilor feroși, ori dând la iveală tufe vulcanice verzui, răsărite din răbufnirile toxice ale lavelor înghețate și alternând ritmic cu brâuri albe și virgine de calcar cretos ce strălucesc orbitor în soare. Erupțiile vulcanice, mișcările tectonice, ploile și razele solare fierbinți au contribuit și ele, într-o bună măsură, la modelarea lentă și nelipsită de talent a staturilor de calcar, de granit, de roci nisipoase ori de marne argiloase, în care au fost topite esențele oxizilor de fier predominanți. În carapacele lor, mai pot fi descoperite și astăzi fosile de scoici, de dinozauri, cămile, mamuți și de alte animale preistorice. În alte locuri, Grand Canyon amintește oarecum convingător de Dunărea la Cazane, așa cum ne-a descris-o Alexandru Vlahuță în "România pitorească".
Există excursioniști pasionați ce au parcurs toți cei 443 km ai marelui defileu, fie plutind cu bărci pneumatice pe râu, fie cu plutele, cu catâri ori cu măgăruși închiriați, mergând paralel cu Râul Colorat monocolor, care totdeauna își păstrează aceeași și aceeași neschimbată culoare, galben-argiloasă.
Desigur, nu este deloc ușor și nici la îndemâna oricui să ajungă între pereții Canioanelor americane. Imens de mulți americani nu le-au văzut niciodată și nici nu îndrăznesc pe viitor să le vadă, din comoditate sau din diferite alte motive, mulțumindu-se să vizioneze imaginea lor pe înregistrările difuzate de "National Geographic", deși toți vorbesc cu mândrie despre existența lor. Într-adevăr, la drept vorbind, problema este oarecum delicată și relativ costisitoare. Dacă alegi automobilul, acesta va trebui neapărat parcat undeva la intrări, în locuri special rezervate, după care excursia va continua fie terestru, fie pe râu. Osteneala călătorului, însă, se merită cu certitudine, căci va fi, oricum, răsplătită de măreția înfricoșătoare ce i se prezintă înaintea ochilor lui, precum și de peisajul straniu ce se schimbă după fiecare cotitură a râului celui galben. De obicei, asemenea investigații "per pedes" se fac cu predilecție vara și durează zile, săptămâni, necesitând grupuri de turiști minuțios organizați de birouri speciale de turism care le asigură ghizi, corturi, câini de pază, animale de transport și provizii substanțiale. Cei mai mulți amatori provin din asociații de studenți, băieți și fete, dornici să-și cunoască țara, tineri curajoși și ambițioși, dar există, firește, și grupuri mai mici de turiști veniți din toate colțurile lumii. În unele instrucțiuni, primite înainte de începerea călătoriei, se specifică fără ocol și faptul că expedițiile de acest tip comportă un anumit risc, fiind uneori periculoase, pentru că s-au semnalat și cazuri când grupurile mici de turiști, printre alte pătăranii neprevăzute, au avut și unele probleme delicate cu membrii tribului indian local Havasupai, care sunt, de fapt, stăpânii de drept ai zonelor turistice din jur.
Date fiind aceste inconveniente, am ales, cred, calea cea mai ușoară, deși nu cea mai ieftină: accesul cu elicopterul... Mai zburasem și mai înainte cu un alt elicopter, în Florida, de pe un helioport din Orlando, iar sus, în zborul de deasupra unei zone, nu departe de Centrul Kennedy, de lansare a navetelor spațiale, ne apucase o furtună urâtă, cu trăznete și fulgere furioase care ne amenințau cu bubuitori și blițuri orbitoare de jur împrejur, trebuind să coborâm cât mai curând. De data aceasta însă condițiile meteorologice erau excelente!
Marele avantaj al survolării "uriașului șanț" nord-american escavat de Colorado River este că într-o oră poți vedea ceea ce, mergând cu pasul, nu ajungi să vezi nici în câteva zile. Într-adevăr, în acea zi am zburat peste canioane, de-a lungul și de-a latul lor, și ne-am oprit într-unul din cele mai greu accesibile locuri pentru pasul omenesc, un spațiu mai puțin accidentat, pe o porțiune destul de mică, unde am aterizat. Mai înainte de aterizare ni s-a spus că în program, imediat după start, este inclus un larg ocol peste citadela Las Vegas unde locuiam la un hotel, mai exact, programul includea și o tură de ansamblu, urmând să ne continuăm apoi drumul spre ținta propusă, plutind la medie și la joasă altitudine, de-a lungul Canioanelor (după cum se vede, folosesc mai mult pluralul căci, de fapt, Marele Canion este o suită combinată din mai multe canioane înlănțuite între ele), apoi s-au făcut ușoare coborâri, fără aterizări și excese de opriri la punct fix în aer, primind întotdeauna explicațiile pilotului-ghid, auzite prin interfon, după care iarăși porneam pe firul apei încet și paralel cu imenșii pereți stâncoși care ne flancau la dreapta și la stânga, ca două ziduri imense, dungate orizontal în toate culorile curcubeului.
Decolasem, așadar, de la heliodromul principal din Las Vegas, într-o frumoasă după amiază de mai, iar zborul până la canioane a durat circa trei sferturi de ceas, zburând cu peste 200 km/oră. Grupului nostru i s-a repartizat un aparat de șapte locuri, incluzându-l și pe cel al pilotului. Timpul trecea repede și, după o serie de minute, am intrat în defileul râului Colorado, unde ne-au întâmpinat deodată niște curenți puternici, apăruți ca din senin, lovindu-ne aparatul cu dușmănie și în rafale repetate ori înfășurându-ne cu mici vârtejuri insistente care ne zgâlțâiau destul de bine mașina zburătoare. Delicata navă trepida puternic și îngrijorător sub harnica ei elice lungă, deoarece era împinsă sensibil îndărăt de năvalnicele valuri de aer, cu toată forța, turbionările făcându-ne să ne legănăm mai mult pe loc ca o frunză în vânt. Ambele elicii ale minunatei noastre mașini aeriene dădeau o bătălie zgomotoasă, pe viață și pe moarte, cu năbădăioșii curenți invizibili care parcă gemeau când erau tăiați pe rând de zbaturile metalice rotitoare, intrate cu mari turații în ambreiaj și decise să nu cedeze presiunii frontale, ci să câștige cu orice preț lupta. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, motoarele au biruit și, ca atare, ne-am putut înălța cu bine peste zona de turbulențe, luând dintr-o dată cu ușurință altitudinea necesară unui zbor lin. În sfârșit, ne putem continua liniștiți drumul... Pilotul a manevrat ușor levalierul manșei. În numai câteva clipe, depășim deja 500 de metri înălțime și aparatul iată că planează liniștit. Indicatoarele de bord arată că întreg mecanismul funcționează întru totul normal, revenind neafectat pe traseul indicat de computerul de lângă pilot.
La o altitudine ceva mai mică, cu câteva minute mai înainte, survolaserăm frumosul oraș Las Vegas ("Luncile", în limba spaniolă), unde mă străduisem să văd măcar o luncă verde, deși nu se vedea nici una și nici până astăzi nu am găsit vreo justificare a acestui nume frumos, dar cu totul nepotrivit, după cum Groenlanda înseamnă "Þara Verde" care, în realitate, este complet albă... În prezent, Las Vegas este perla pustiului Nevada unde, nu prea departe de capitala mondială a cazinourilor cu jocuri de noroc, se experimentase prima bombă atomică din lume, abia scoasă din laboratoarele Fermi. "Priviți, vă rog, în stânga - ne-a atenționat pilotul arătând cu mâna -, acolo jos, în depărtare... Exact acolo se află locul unde s-a experimentat prima bombă atomică, iar ceva mai încolo, spre câmpul acela gol, nu avem voie să survolăm această zonă ; nici un avion din lume nu are voie, căci de-aici începe așa-numita "Arie 51", faimoasa zonă militară strict secretă unde se fac cele mai sofisticate și necunoscute experimente militare..." "Dar nu se vede nimic, decât un câmp stâncos" - am replicat eu. "Așa este - îmi răspunse căpitanul - pentru că toate laboratoarele sunt subterane."
Imediat după decolare, elicopterul a făcut o tură largă deasupra orașului Las Vegas. Marea putere financiară a Americii a îndrăznit să ridice, în acest plin deșert, un oraș-minune, la răspântia drumurilor dintre statele Nevada, Utah, Arizona și California. Primii coloniști care s-au așezat în asemenea pustietăți au fost căutătorii de aur, pentru că, într-adevăr, pustiul Nevadei este încă bogat în mine de aur și argint. Așa a putut apărea Las Vegasul, înconjurat în depărtare de Munții Spring. Dintr-un bârlog al aventurierilor, noua așezare a devenit astăzi perla deșertului, faimoasă în toată lumea, care are acum cca 260.000 de locuitori. Din păcate, nu tot ea a ajuns și capitala statului Nevada, precum își dorise. Onoarea aceasta i-a fost oferită orașului Carson City, o așezare cu mult mai mică (de cca 40.000 de locuitori), aleasă mai aproape de Oceanul Atlantic.
Noaptea, metropola "Luncile" este cel mai feeric luminat oraș din întreaga lume, strălucirea lui văzându-se chiar și de pe suprafața Lunii, ca un punct luminos. Splendorile modernei așezări, privită de jos (și am străbătut orașul mergând cu pasul), cât și privită de sus, fascinează pe oricine. Arhitectonica lui originală este de o măreție ciudată, unde kitsch-ul, arta serioasă și imitațiile de bun ori de prost gust își dau armonios mâna la tot pasul, făcând casă comună, fără să intrige sau să deranjeze serios pe nimeni. Cel mult, ele reușesc să impresioneze spontan pe cei mai sensibili dintre vizitatori, îndeosebi pe cei care vin acolo pentru prima dată. Fiecare clădire mai mare sau mai mică, fiecare hotel, chiar și gara și aeroportul, sunt, în realitate, mici cazinouri dotate cu "slot"-uri - vestitele mașini electronice de joc, unde, firește, am expermentat și noi ambele variante ale hazardului: pierderea (cam 70%) și câștigul (cam 30%). De fapt, cam aceasta este (sau era) regula și "secretul" sursei de îmbogățire, a prosperității Las Vegasului, dar natural că acolo au existat și norocoși care au putut câștiga sume fabuloase. Acum, cu criza financiară americană, numărul acestora a fost substanțial redus, dar optimiștii continuă să spere în câștiguri și să frecventeze în continuare cazinourile. Prin aceasta, Las Vegasul, fondat în 1855, a devenit deosebit de original, deosebit de căutat și de iubit de toți cei care l-au cunoscut. Cetățenii lumii găsesc acolo imagini similare cu cele din locurile îndepărtate. Astfel, francezii revăd în centrul orașului mărețul Turn Eiffel parizian; italienii regăsesc faimosul Palat al Dogilor din Veneția, reconstituit la scara 1/1; newyorkezii își întâlnesc o Statuie a Libertății, uriașă ș.a.m.d.
Neîndoios, capitala cazinourilor apare ca o metropolă în plin avânt, voind să simbolizeze într-un fel artificial "prosperitatea americană". Nu știm dacă lucrurile vor rămâne la fel și pe viitor, din momentul în care criza mondială a ajuns să încețoșeze chiar și strălucirile acestei așezări. Cu toate acestea, edilii orașului caută să rămână optimiști, afirmând că ceea ce s-a construit până acum, nu ar fi decât abia un frumos început, deoarece arhitecții orașului celui mai plin de dolari din lume, sfidând criza și intrând în rezervele financiare locale, dovedesc în continuare că au ambiții și planuri serioase. Ei intenționează să reconstituie aici porțiuni întregi sau numai parțiale din marile citadele ale lumii.
Continuându-ne zborul cu elicopterul, survolăm pe rând faimoasele hoteluri din Las Vegas: "MGM-Grand", la ora aceea cel mai mare hotel din lume, cu peste 4000 de camere, apoi extrem de ciudatul hotel "Luxor", construit sub forma Piramidei lui Keops, având în față o copie după Sfinxul din Gizeh; în clipele imediat următoare alunecă încet pe sub noi impunătoarele hoteluri Bellagio, Mirage, Caesars Palace, Sahara, Excalibur, Flamingo-Hilton, Las Vegas Hilton, Treasure Island, Harrah's Riviera, New York-New York, Imperial Palace, Monte Carlo, The Venetian, hotelul anexat Turnului Stratosferic (The Stratostphere Tower), cel mai înalt turn de observație și cea mai înaltă antenă de emisie TV din S.U.A. etc., etc. Alta similară am văzut la Auckland, în Noua Zeelandă. Sunt cam 27 de hoteluri la număr, dacă am numărat bine, firește, unul mai luxos decât altul.
Schimbăm apoi brusc direcția zborului spre defileul canioanelor, spre Valea râului Colorado... Dacă acest râu este, prin definiție, galben, în schimb Lake Mead, în care se varsă râul, este un lac artificial de acumulare de un albastru impresionant și el alimentează cu prisosință Las Vegasul (unde plouă doar de câteva ori pe an), cu apă potabilă, cu multă apă curată... Pe lac distingem debarcadere, bărci pescărești și vapoare de croazieră, însoțite de mici stoluri de pescăruși. De sus, toate se văd minuscule. Din păcate, apele mâloase și galbene ale Râului Colorat aduc, clipă de clipă, atâtea aluviuni, încât fundul lacului s-a umplut în mod alertant cu reziduuri grosiere, creând pericolul ca apa să se poată revărsa peste impunătorul baraj Hoover (construit impresionant de solid, după trei ani de ingenioase și intense lucrări inginerești, finisate în anul 1936, din inițiativa președintelui american de atunci, inginerul Herbert Hoover, care luase această inițiativă în ultimul an al mandatului său, anul 1933, când, din cauză că nu a putut scoate America din depresiunea economică, a pierdut alegerile în favoarea lui F. D. Roosevelt. De aceea, barajul îi poartă, totuși, numele: "Hoover Dam"). Se caută și astăzi soluții tehnice radicale de rezolvare a problemelor cu împotmolirea celui mai mare lac de baraj din America. Deocamdată drenările se fac non stop, prin mijloace clasice foarte costisitoare.
Oricum, lăsăm și această zonă în urmă, după care vedem că apar în depărtare deschizăturile faimosului Canion... Zburăm spre ele, relativ la o mai joasă altitudine... O turmă de mufloni sălbatici se sperie de elicopter când trecem pe deasupra ei, animalele fugind disperate care încotro. Noi ne apropiem vizibil de marea deschizătură a Canionului, intrăm cu viteză prin ea și deodată, prin ferestre, vedem că apare, jos, sub carlingă, o vale mirifică, de o măreție indescriptibilă. Pilotul micșorează viteza și își apropie atent aparatul de unul din pereții abrupți, perfect verticali, ai canionului, manevrând cu stăpânită măiestrie și finețe o ascensiune spectaculoasă, paralelă cu "zidul morții" din fața noastră, încât avem impresia că elicea va putea atinge din greșeală una din ieșiturile uriașei stânci. Suntem în zona de umbră a unei văi adânci și strâmte. Fără să vrem, simțim un fior în inimă și un gol în stomac. Dacă s-ar face atingerea cu stânca, ne-am transforma cu toții în regretabile amintiri, zise eterne, în termeni protocolari, de cei rămași în urma noastră, dar atenția ne este brusc abătută la felul cum pereții defilează cu iuțeală pe lângă ferestrele aparatului care se înalță cu multă siguranță, ca un lift zbârnâitor, până ajungem cu bine sus pe culme, apoi deasupra ei, în plin soare. Aici plutim câteva clipe la punct fix și descoperim că unele vârfuri sunt crestate ca niște creneluri, altele sunt în formă de catedrale gotice cu acoperișuri de piatră roșie-portocalie. De acolo, coborâm puțin spre adânca vale, ne lansăm în trepte, plăcut balansate, cu mici opriri, și mergem așa, legănându-ne ușor pe deasupra râului Colorado, urmând în amonte firul apei care dă câteva coturi poziționate admirabil. Pilotul alege un defileu ceva mai larg, apoi îi oprește din nou avansul prin aer al marii lui libelule de oțel, pe care o strunește impecabil, după care începe o coborâre lină, aterizând ușor lângă o "cabană indiană" improvizată din crengi. Atingem ușor pământul și, când elicea încetează să se mai învârtească, după ce praful stârnit de ea dispare fără urmă, coborâm cu atenție... Ce liniște! Urechile ni se depresurizează și ne țiuie ușor, o reacție firească a organismului uman neobișnuit cu schimbarea bruscă a altitudinilor, de la un minut la altul. Începem să auzim clinchetul melodios al apei care curge prin apropiere și chiar ciripiturile unei păsări necunoscute. Suntem politicos invitați "la cabană"de pilotul navei, un bărbat frumos, care ni se recomandase încă de la plecare, spunându-ne că îl cheamă "căpitanul James". Intrăm sub acoperișul improvizat din frunze al așa-zisei cabane, unde luăm o masă frugală, alcătuită din friptură rece de... curcan sălbatic, însoțit de salată indiană și de o sticlă de Coca-Cola. Nu vom zăbovi în această vale mai mult de o jumătate de oră, după care știm că se va da semnalul de întoarcere. Soția mea, Dorina, studiază cu atenție vegetația, admirând mai cu seamă florile și ierburile ciudate de pe malul apei. O văd cum se apleacă și cum ridică de jos o plantă ca un ghem pe care o ridică cu atenție și o bagă în geanta de mână. Culesese un pui de cactus pe care îl avem și astăzi crescut mare cât un dovleac (ulterior, am aflat că nu era voie să culegi nici o plantă din flora locală, dar avertizarea o aflase prea târziu). Câpitanul James spune că, în acea zi, a mai făcut patru curse cu turiști și mai are încă una spre seară, dar că se simte OK. Asta este meseria lui și în ciuda unor anumite riscuri, îi place foarte mult să repete aceste curse zilnice. Fiecare din pasageri se grăbește să imortalizeze acele clipe prin fotografii, să adune amintiri, iar noi, desigur, nu facem excepție.
Suntem, deci, în fundul unei văi uriașe, cu aer proaspăt, curat. Totul în preajmă este minunat; peisajul este nespus de plăcut, măreț, încântător, liniștitor, dar știm că nu putem sta mult aici, iar timpul măsurat cu precizie, trece foarte repede. Privim nesațios cerul incredibil de albastru, mângâiat de cei câțiva nori albi care-l traversează cu plutiri majestuoase... Privim stâncile înalte ca niște zgârie-nori din jur și când norii trec peste vârfurile lor, ele ne dau impresia că malurile drepte și abrupte sunt gata să se prăbușească peste noi - o iluzie optică, desigur cauzată de mișcarea norilor, deci ușor explicabilă. Părem a fi fără nici o apărare și impresia de moment ne face să ne simțim întorși parcă în altă eră, sosiți aici printr-un tunel al timpului, unde ne aflăm departe de realitatea punctului de plecare, departe de civilizație, proiectați cu milioane de ani înapoi, când Terra era într-o frământare ce și-a lăsat amprentele pe malurile pereților stâncoși din jurul nostru. Este o simplă senzație ce nu durează decât câteva clipe. Apoi ea dispare.
Din coastele năruite ale stâncilor colorate am luat ca amintire două roci micuțe pe care, ajuns acasă, din greșeală, le-am așezat în cutia cu alte roci luate de pe malul Marii Moarte din Israel, din zona Qumranului, iar pentru că rocile au o anumită asemănare, astăzi încă nu mai sunt sigur să le deosebesc bine între ele.
Fiind conștient de apropierea întoarcerii, cu o dublă atenție, mi-am rotit privirile de rămas-bun împrejur, pentru a admira încă o dată măreția defileului în care ne aflăm, pentru a memora mai bine scena curgerii râului de lângă noi și pentru a pipăi fagurii calzi de roci aurii, cu scânteieri de mică sau pirită, aflate la picioarele mele. Mi-am alternat de câteva ori unghiurile privirii, scanând peisajul pe verticală și orizontală, până ce focalizarea ochilor mi s-a oprit undeva pe culmile superioare ale stâncilor, pe siluetele înalte ale unor pini extrem de curajoși, ce s-au încăpățânat să se cațere aproape de vârful uriașelor stânci, crescând acrobatic chiar pe pereții lor verticali, printre crăpăturile prăpastiei și atunci m-am pomenit întrebându-mă de unde or fi având rădăcinile lor pământ fertil acolo? În clipele următoare atenția mi-a fost apoi atrasă de un vultur codalb care a țâșnit din ramurile unui pin din acel grup, aruncându-se nebun în gol ca să planeze majestuos peste întreaga vale de sub el... Am scos repede binoclul și am descoperit exact specia de vulturi existentă pe stema Statelor Unite. În clipa aceea, o barcă pneumatică cu motor a trecut cu iuțeală pe râul Colorado, alunecând ca o săgeată în josul apei și lăsând o mică dungă de siaj spumos care dispărea evanescent. O pereche de tineri din mica ambarcațiune ne-a făcut prietenoși cu mâna, iar noi le-am răspuns la fel. Totuși, timpul trece prea repede, nespus de repede, determinându-mă și pe mine să cred că așa numita "constanta Shumann", care afirmă matematic că timpul terestru s-a redus de la 24 de ore la numai 16 ore, ar putea fi a naibii de reală... Am vrea, desigur, să mai fi zăbovit pe-acolo o clipă, dar căpitanul nostru s-a uitat discret la ceas și ne-a invitat zâmbind să ne întoarcem. Se pare că a întârziat puțin.
Iată-ne din nou în carlinga lui zburătoare... Ne repunem grijulii centurile, facem o rugăciune în gând, cerând protecția divinității, apoi auzim cum elicea portantă și cea mică de la cârma din spate încep să zbârnâie din ce în ce mai repede și mai zgomotos. Deodată, tot aparatul aerian vibrează nervos, cu sănătoasa putere a sutelor lui de cai înaripați dinlăuntru... Praful de sub elicopter se ridică din nou, iar firele de iarbă și rarele tufișuri din jur se zbat convulsiv, tremurând sub puternicul suflu circular de sub aeronavă. Am căpătat acum deplină încredere în această mașină minunată și în acele momente chiar că mi-aș fi dorit să conduc și eu una la fel... Suntem din nou sfătuiți să ne repunem căștile și interfoanele, după care pilotul nu ne mai adresează nici un cuvânt, stând cu ochii numai pe radiocompas, pe altimetrul și spidometrul lui de la bord. Când motorul atinge maximul de turații, suntem săltați cu repeziciune în aer, tot mai repede și mai repede - și ne înălțăm din nou sus, tot mai sus, deasupra râului, deasupra primelor stânci, deasupra Canionului. La întoarcere, constat că zburăm mult mai iute, cu viteză incomparabil mai mare decât la venire. Peisajul colorat și mișcător de jos, se micșorează vizibil, se comprimă, estompându-și culorile și imaginile. Toată valea alunecă cu vizibilă repeziciune pe sub noi.
Căpitanul James voia, probabil, să recupereze timpul pierdut pentru a putea să raporteze la bază că misiunea lui s-a îndeplinit în totalitate, conform programului, și fără nici un incident. Desigur, totul e bine când se sfârșește cu bine. Peste o oră va mai transporta un ultim grup de turiști. La un moment dat, elicopterul nostru străbate rapid un strat subțire de nori. Geamurile de afară se aburesc imediat și trebuie puse în funcție ștergătoarele speciale de parbriz, foarte asemănătoare cu cele de la automobile. Acuma suntem sus de tot și vedem cum James își îndreaptă cu siguranță aparatul spre Las Vegas, înspre care pornim cu toată viteza. Prin binoclu îi putem distinge destul de bine siluetele clădirilor cu multe etaje care devin din ce în ce mai aproape, tot mai aproape și mai mari. Așadar, excursia s-a terminat...
La revedere, minunatule Grand Canyon! Good-bye! La revedere!
La revedere? Să fim sinceri, poate că nu... Poate că nu-l vom mai revedea vreodată, fiindcă ne întrebăm cu o anumită nostalgie, dar și cu un românesc realism: vom mai putea reveni noi oare vreodată pe aici? Cine știe! Mai sigur că nu... Căci în lumea asta mare mai sunt atâtea și atâtea multe alte lucruri la fel de interesante de văzut și de făcut. Iar viața, luată în general, este, totuși, foarte scurtă pentru a ne îndeplini infinitatea curiozităților, ambițiilor și dorințelor noastre omenești...