Alternative 3

Chișinăul a intrat în costumul lentoarei de-amiază. Îi vine perfect și la mâneci. Maidanezii se-ntind pe șira spinării cu burta blănoasă deschisă soarelui. Puricii își înfrățesc teritoriul. În țara puricilor e Africă toată ziua. În chioșcuri țigările stau plictisite că nu se cunosc între ele și nu au o limbă comună să o vorbească, când scurta lor existență e sortită să fie legată de niște guri, nu întotdeauna curate. Pe Lenina picturile încep să-și mute figurile-n ramă, să fie cât de cât observate de puștii ce umblă cu buzunarele pline. Trag cu ochiul doar la cele cu nuduri, femei dezbăcate, slavă zeilor că arta există-n pictură așa senzuală. Autocarele fac grevă de foame pe lângă guvern. câțiva cenacliști în biblioteca hașdeu lirilizează urletul lor. Cel puțin unul.

Alternative 2

Mai crud de atât nu știu cum să-i spui unui orb că ceea ce își imaginează e fals și repulsiv. E ca și cum în mintea mea s-ar naște alt creier, o minte de criminal. Beau din lingurința de ceai. Ora 16 și tot atâtea minute. Vântul a-nebunit. Și cu fereastra închisă ușile pocnesc de curent. Și-o trag violent. Urmăresc clătinarea firului alb de ață. E doar un obiect. El nu are inimă și sfârșește așa cum începe prin ac, apoi într-o haină. Ultima dată în ciorapul meu. Stângul sau dreptul, nu știu, nici nu contează. Orbii au inimă. Orbii simt. Mai mult, ei pot vedea prin perete. Ei pot vedea direct în inima mea. Mi-aș dori să nu fie aici despre mine.

Alternative 1

Sunt caldă. Troleibuzul în care mă aflu parc-ar merge printr-o arteră. Înainte și-n urmă oameni mai mult resemnați. Nimeni cu forță destulă să întoarcă filele calendarului. Revolta-i castrată. Zeii își răsolesc vintrele. Organul nefuncțional are-un aspect de la livid înspre putred. Oamenii sunt patrupezi. Oamenii uită de sete. Ei și-au scos măruntaiele la încălzit. În aprilie soarele-i generos, bolile-s generoase, străinii sunt mai familiari decât oricând. Jos vuiet de vânt liniștitor noaptea, se împinge-n curent printre blocuri. Sus cerul stă nemișcat, în rând cu el norii n-au unde să plece.

Ei sunt drăguți din politețe. Se-mbrățișează, se ling, își dau medalii. Uși căscate înspre case goale. Se așează pe scaune și așteaptă să vină problemele, și așteaptă să vină grijile. Praful face straturi pe unghii, sucking it up, praful își trăiește perioada lui suprarealistă pe unghii, pe degetele umflate, în mănușa prea mică ca să-l încapă. Mănuși nu se poartă. Mămica medic i-a învățat să nu le fie teamă de bacterii, să simtă cu pielea.

Alternative zero

Aș putea s-o iau în pădure. Aș putea să merg la capătul orașului, dar stau pe marginea patului. E o margine solidă a patului. Îmi văd corpul. Corpul acesta se mișcă. Folosește piciorul drept pentru deschiderea ușilor, ajută vitezei, mai mult pentru lipsa de implicație, pentru a persista cât mai puțin în corectitudinea care-i iese pe nări. Nu reproșez corectitudinii nimic. Îmi place s-o am. Îmi aduce bine mereu. Îmi amintesc despre lucrul acesta, despre faptul că nu fac decât să procedez corect, și atunci cotidianul pare mai suportabil. Mă frământa lipsa sensului, faptul că nu pot ajunge la el și acum îmi dau seama că el nu lipsește doar din perspectiva mea privind, ci lipsește în general, iar omului nu-i este necesar să caute vreunul. E bine să fie și vidul în jumătatea întunecată a realității.

Dacă mi-aș atinge obsesia. Mă întreb cu ce voi rămâne după ce va fi consumată. O alta? Poate fi alta la fel de atractivă? Acum nu. Într-un cândva trecut, când era altceva, mi se părea la fel de inimaginabil. Dar timpul trece cu pași mărunți, feminini, iar norii îi putem urmări cum se întunecă, cum își schimbă culoarea, cum dispar. Sunt departe. Sunt în altă parte. Noi așteptăm răbdător timpul când ceea ce nu poate fi real va avea voie să se întâmple. Eu aștept și naivitatea îmi crapă inima.