Apărut în 2010, volumul „Poeme de nișă” s-a remarcat abia în acest an. De vină a fost și reacția mea neutră, circumspectă, chiar de marșarier. Pentru că nu doream o expunere fără fond. Așteptarea a fost folositoare, reacțiile de presă suficiente.
Lansarea cărții s-a întîmplat cu mare întîrziere, abia joi, cînd numărul exemplarelor a fost mai mic decît persoanele prezente. Dar atmosfera a compensat micile lipsuri.

Și, pentru că nu doresc o autoprezentare, las criticii să expună păreri:
„Cu cartea “Poeme de nișă”, apărută la Editura “Studis” în 2010, Liviu-Ioan Mureșan procedează la o ruptură de maniera sa de creație anterioară, cantonată mai mult într-o tradiție, e drept, nu prea îndepărtată, însă suficientă pentru confirmarea unei afinități de el însuși socotită puțin desuetă și necesar a se alinia frontului “douămiiștilor”. Desprinderea nu este totală, volumul “Poeme de nișă” păstrează poezii întregi cu structură îmbibată de metafizic, altele doar fragmentar, beneficiază de resturile festinului reflexivității și al filosofării ca mijloace de întărire a textului.
Tematic, volumul se nutrește din realitățile cotidianului exterior și sufletesc, după afinitățile nedeterminate volițional, diversitatea fiind una dintre notele definitorii ale cărții. Un anumit joc, reliefat de glisarea din contingent în imaginarul construit odată cu textul, conferă conștiinței auctoriale sentimentul pluralității, a posibilităților de situare ce se cer abandonate pentru locul sigur, pentru coeziune și certitudine, prefigurate în “nișa” ca echilibru și loc al fixării.
Scris dezinvolt, volumul ia “fața” prin finisajul socotit ca o virtute a autorului în ceea ce înseamnă posibilitățile tehnice, stăpânite, se bănuie, până la nivelul care transformă epicul poetic în obiectul textual al admirației. Un autor, Liviu-Ioan Mureșan, care merită urmărit.
Din poemul “Iluzia camerei vii”, care încheie volumul, redăm: “Arborii nu se lipesc cu super glue / un munte defrișat e ca un înțelept fără glas / sprijinit în toiag. / alături adepții / tac și gândesc / câte ne-ar fi putut spune.” – VICTOR ȘTIR

"Cenaclul literar “George Coșbuc” de pe lângă Casa de Cultură a Sindicatelor Bistrița este perceput între cei atenți la viața literară din municipiu ca fiind al “bătrânilor”, deși există membri care se exersează într-o largă plajă a manierelor de creație. Bunăoară, aseară a citit Liviu Ioan Mureșan, douămiist veritabil, poet care este foarte activ în presa electronică și socotit de congeneri ca fiind “din front”. Poetul Mureșan a fost prezentat de președintele executiv al cenaclului, prozatorul Ion Moise, ca un autor matur, care s-a impus în rândul membrilor de la “George Coșbuc” și a convins că are ceva de spus în poezie. Alexandru Cristian Miloș a constatat o evoluție a poetului de la versul preponderent tradițional în prima carte, la cel subscris acum postmodernismului și cultivând pe alocuri poetica faptului banal."- VICTOR ȘTIR


„Bistrițeanul Liviu Ioan Mureșan propune, prin intermediul Editurii Stud IS din Vatra Dornei, o întâlnire cu „Poeme de nișă”. Versurile, structurate într-un atelier format în ani de zile, surprind prin generozitatea cu care abordează temele moderne, tradiționalul având din când în când câte o zvâcnire, pentru a pune amprenta acolo unde este „prea puțină lumină”. Întunericul este ascuns peste ani, iar atunci când lacrima se întrupează „țipă albatroșii așteptând/ gânduri carnale”. O poezie în care imaginile șochează până în măduva oaselor, iar fiorii devin stăpâni ai genei umane: „iarba fiarelor pentru coasta ta/ lacătele au miros de viață/ te speli pe dinți cu orice victimă”. „Ca mânjii se nasc iubirile” în versurile lui Liviu Ioan Mureșan, pentru ca, mai apoi, „pe razele soarelui/ hrănindu-se” să prindă aripi de jar. Trecerea pragului între real și fantastic este atât de subțire ca un fir: „ultima dată ți-am zis delete/ și mi-am scuturat aripile”, într-un continuu drum între spațiul real și cel virtual. Una dintre cele mai frumoase poezii este „Destăinuire curată”, în care păcatul devine părtaș la mântuire: „păcatul a intrat în biserică/ pentru prima dată/ privea mirat icoanele și le simțea privirile curioase/ a îngenuncheat în fața altarului/ și a pus mâna pe Biblie”. Cu dioptriile înțelegerii, văzând limpede fiecare fibră a cuvântului întru căutarea destinului, poetul „deschide zecile de aripi”. Așa se naște poezia care, cuvânt lângă cuvânt, se contopește cu lumina pentru ca mai apoi, cu pași de căprioară, să ajungă în bibliotecile noastre. Când ziua se zbate întru triumful iubirii: „deschid… creierul/ pasărea ciugulește idei”, iar cercul magic se rupe pentru a lăsa liber: „mii de poeți murmurând versuri/ pașii lor apăsați muzică/ în ritmuri stridente”. Atunci când: „omul se bucură/ simți prima durere/ înțelese/ atunci zeul coborî pe pământ/ își dădu jos aripile și puterile/ sunt un zeu curios gândi/ și zâmbi prima dată”.
Liviu Ioan Mureșan, membru al Cenaclului Cercului Militar Bistrița și al Cenaclului „George Coșbuc”, aduce, prin acest volum, un gând ca un munte pentru ca dincolo de iluzii, cuvântul să capete esență.”-MENUÞ MAXIMINIAN

"Majoritatea poemelor din această plachetă pot fi remarcate, au, ca și schițele, introducere, cuprins și încheiere, de unde se poate deduce plăcerea autorului de a povesti, de a relata, nu de puține ori folosind însă expresii și imagini alambicate. Această tendință, din când în când lasă impresia de vers arid, alcătuit cu atenție numai și numai pentru obținerea unei construcții controlate de la temelie pâna la cupolă.

Aluziile la sentimente erotice sunt frecvente, dar ființa iubită nu are întotdeauna trup:

"era o vreme cînd ne trimiteam porumbeii/ să stabilească întîlnirile./ al meu era alb hotăra timpul pi-i plăcea seara/ al tău era mic găsea locuri iubea ascunzișurile./ în ziua aceea ca doi nebuni s-au zbătut/ pentru clipa plăcerii/ au sfîrșit sub aripile aprinse ale privirii./ de atunci nu mai avem porumbei/ trimitem mesaje bătînd cu degetele suferințe/ întîlnirile sînt virtuale./ ultima dată ți-am zis delete/ și mi-am scuturat aripile." (p.7) Păcat de finalul ratat numai din dorința de-a strecura in vers o expresie aparent extravagantă.

Atunci când traiectul liric este însă urmărit cu mai mare rigurozitate, poemul se împlinește și pulsează de imagini reușite:
"trecea pe stradă la aceeași oră/ și mirosea a ceva nu știu ce/ încît mi-am făcut obiceiul de-a nu întîrzia/ cum nici ea niciodată/ și ne intersectam privirile/ la aceeasi oră/ pîna în ziua în care nu a mai venit./ eu mi-am păstrat obiceiul de a trece/ prin mijlocul acelei asteptări/ de a ridica ochii la înălțimea ochilor ei/ și două cifre/ două cifre aprinse ca doi irisi/ mă priveau pentru a confirma.// nu am întîrziat nicodată de atunci/ ce rost avea sa-mi zdruncin speranța/ ora aceea rotundă mă cuprinse în timpul său/ și astfel timpul meu deveni rotund/ iar maînile mele ticăiau secundele și minutele/ de 60 de ori./ niciodată nu am mai văzut irișii/ dar mirorul acela a nu stiu ce/ zilnic..." (p.41)

Există în poemele lui Liviu-Ioan Mureșan o zbatere continuă, mereu vorbindu-se despre viață, dar nu despre viața așa cum e ea, ci una cautătă, care ar trebui construită mereu după noi și noi principii:
"un gol uriaș se extinde la suprafața pamîntului/ pătrunde în oameni ia forma reliefului la un metru de sol/ dedesupt ramîne atmosfera curată/ pentru copii și animale mici/ deasupra înțelegerea frustrarea/ uneori oamenii se apleacă să ia o gura de aer/ să lepede cele puse la suflet./ de acolo de jos cerul are culori vii/ de acolo de jos se vede o lume cu oameni frumoși./ cînd oamenii iau copiii in brațe/ aceștia încep să plîngă/ lacrimile lor se opresc/ la un metru de sol." (p.65)
Liviu-Ioan Mureșan deocamdată are puterea să convingă prin versurile sale."-VIRGIL RAÞIU