Păpușile așteptau cuminți în cutie Crăciunul. Prin gaura cheii, priveau pomul colorat cu bucuria pe care o au uneori copiii când în oraș vine bâlciul. Fetițele se foiau nerăbdătoare în cameră în așteptarea darurilor. Fetele și păpușile stăteau de-o parte și de alta despărțindu-le doar ușa șifonierului, ferecată cu cheiță. Ochiul păpușii era fascinat de beculețele bradului, ochiul fetiței scruta în întunericul de peșteră al dulapului, cadourile. Irisul albastru îl întâlni pe cel căprui. Se auzi o bătaie puternică de inimă, apoi, un țipăt. ,, E cineva-n dulap’’ gândi înspăimântată fetița. ,,Cum să dorm în aceeași cameră cu un hoț? Mai sunt câteva ceasuri și vine Crăciunul. Poate e chiar moșul, ascuns ca într-un cuibar...ce spaimă!’’ Copilul stătea lipit auzindu-și bătăile inimii, încercând să le potolească.

În partea cealaltă, păpușa amuțise mirată de această întâlnire neașteptată. Fusese construită pentru bucuria copiilor, știa să plângă și să râdă, învățase să spună ma-ma ta-ta dar nu știuse ce anume să facă în această situație, dacă trebuia să plângă sau să râdă, să mămăluiască sau să tătăluiască. I se păru mai înțelept să tacă și să închidă ochii. Strânse de mână păpușa de alături, fără să mai întrebe cum o cheamă. Fuseseră cumpărate din aceeași galerie de păpuși, la categoria ,,pe sub mână’’. Nu fuseseră expuse niciodată la raft. Făcuseră parte dintr-un lot special, refuzat la export. O mică defecțiune, aproape imperceptibilă, le întorsese din drumul spre occident. Pentru că fuseseră destul de multe, le-au da librăriilor spre vânzare însă rochițele lor de muselină înflorată și voal, buclele și boneta cu dantelă i-au determinat pe vânzători să nu le scoată la raft. Nu se potriveau cu păpușile-asistentă, cu păpușile-miner, cu păpușile șoim-al-patriei de care era plin orașul.

Fetița se îndepărtă de dulap și privi o vreme pofticioasă bradul. Avea o mulțime de globuri-peniță, zaharicale și fructe de iarnă, scara-mâții din hârtie creponată, iar în vârf, o ciocolată ungurească. Își făcu un calcul despre cum ar putea da un atac la ciocolată fără ca pagubele să fie imense apoi prinse vârful pomului cu un lassou improvizat dintr-o coardă fără mânere și pomul căzu prizonier la picioarele ei pe când globurile fugiră care încotro de parcă năvăliseră turcii, se ascunseseră sub pat iar unele, în goana căderii, se aleseseră cu capul spart.

Se ghemui în pat să se culce.

De undeva din bucătărie începu să miroasă a coajă de portocală și a lămâie rasă. Deschise tiptil ușa și se cocoță pe un scaun vechi căruia tapiseria i se decolorase de timp. Părea un jilț căci era comod, buretele și vatelina de dedesubt făcându-l să fie căutat pentru plăcerea șederii. Pe masă, era un fel de război blând între un munte de făină albă, abia nins din sită și un bolovan de drojdie, un săculeț de zahăr, mirodenii. În colț, suspendate stăteau nucile prăjite și alunele tăiate măricel iar jeleul multicolor rupt în cuburi părea un pumn de nestemate.

O mânuță se strecură prin făină până la castroanele cu dulciuri lăsând în retragere un tunel care se surpă imediat și încă două urme de degete ca o sanie pe zăpadă. Mâinile tatei apărură precum aripile de uliu ce se întoarce la cuib să-și apere puii. Scoase din pungă bunătăți apoi, cum le era obiceiul, începu să povestească de sat, de bunica Veronica și colacii unși cu ouă și împletiți în patru, despre merele coapte-n cuptor, cu rom. În timpul ăsta, scoase untul topit de pe-o farfurie cu abur și opări făina cu lapte clocotit. ,,Întâi se face mayaua’’ bătu cu o lingură în făină până se întări, apoi puse sare și bătu gălbenușurile cu zahăr până se topiră și adăugă portocala caramelizată, răspândind în bucătărie aroma suavă a cozonacilor domnești.

Bucătăria era cea mai călduroasă cameră din tot apartamentul. Iarna, celelalte odăi înghețau. Erau mari, cu geamuri subțiri care nu se închideau bine, și neîncălzite. Mama și fetele dormeau de cele mai multe ori în bucătărie, la cald, lăsând aragazul să ardă toată noaptea.

Tata dormea în camera lui, suportând demn răceala pereților. Te simțeai prizonierul unui frig oficial, unui frig impus, diferența dintre închisorile adevărate și blocuri fiind bătaia. Rația de bătaie. Multe din ele aveau pe jos ciment sau linoleum, camerele nefiind podite cu lemn sau parchet iar gheața din case se muta încet în oase. Din cauza asta, oamenii beau mult ca să se încălzească. Și făceau copii mulți, al căror număr îl pierdeau odată cu cheile și încurcarea numelor. Când locuiseră-n bordeie, pământul le ținuse cald, învelindu-i ca pe un ou în cenușă. Acum blocurile păreau sculpturile-n sloi ale unui arhitect sadic. Nu era de mirare că-și reocnstruiseră lângă caloriferele noi de fontă sobe mici din teracotă iar alții, primitivi de-a binelea, făceau foc în mijlocul camerei, trecându-și mâinile deasupra flăcărilor.

Baie făceau în lighean, cu apă încălzită într-un cazan mare de inox. Uneori, opreau curentul iar copiii își continuau lecțiile la lumina flăcării de aragaz sau la lumânare. Nimeni nu spunea nimănui nimic despre frigul din case, despre lipsa luminii, se comportau de parcă totul era normal, absolut normal ori de parcă o umbră uriașă i-ar fi însoțit pretutindeni memorându-le cuvintele. Oamenii păreau fericiți că scăpaseră de noroiul de la țară, se mândreau cu aleile ordonate din-prejurul caselor, cu străzile, mașinile lor. Și cu luminile nopții. Doar unii, foarte puțini dintre ei, ca niște fluturi de noapte, se revoltau strigând despre abuzuri, despre rația inumană de carne și lapte și fructe, despre absurditatea faptului că oamenii hrăniți și îmbrăcați identic tot nu vor fi vreodată egali și că unii erau mai egali întrei ei decât față de alții. Fluturii aceia de noapte erau striviți în beznă căci nu rezistau fără lumină. Îi împușcau în preajma luminii că le vor aștepta învierea.