Acasă, în sânul familiei, îl cunoscusem pe Moș Crăciun.

Din fragedă copilărie, Mama îmi cânta colinde. Nu vroiam să dorm după-masa, așa că, pentru a mă convinge, recurgea la un adevărat ritual … Îmi plăcea să o ascult depănând amintiri, povești (care în mod obligatoriu trebuiau să fie adevărate). Vocea ei plăcută și dulce mă învăluia. Îmi cânta tot ceea ce își amintea, de la cântece pentru copii, melodii populare, până la romanțe. Cel mai mult însă, mă atrăgeau colindele, care mă aduceau într-o stare de visare : “Afară ninge liniștit”, “O, ce veste minunată”. Nu avea nicio importanță dacă era vară sau iarnă, eu vroiam să aud aceste cântece tradiționale. Disperată, dezarmată de argumente, Mama mi-a spus la un moment dat “celor care cântă colinde vara, le ies bube pe limbă”. Nemulțumită de răspunsul primit, insistam să îmi arate limba, să mă conving. Cu greu acceptam compromisul.

În scurt timp, am ajuns să cunosc toate colindele pe care le știa Mama. Majoritatea erau vechi, religioase. O singură dată pe an, în dumineca dinaintea Crăciunului, corul Catedralei ortodoxe din Arad, orașul copilăriei mele, prezenta un concert de colinde. Anticipam cu nerăbdare acea zi. În frigul iernii, plecam spre biserică pe jos, cu Mama și sora ei. Eram fericită, aerul rece îmi îngheța respirația, fulgii de zăpadă se topeau însă pe obrajii înfierbântați de emoții. Intrarea în Catedrală mă impresiona; bolți înalte, picturi, icoane, fum și miros de lumânări. Vocea coriștilor, aflați în balconul bisericii, se așternea ca o binecuvântare peste capetele noastre. Închideam ochii, simțeam căldura pătrunzându-mi în suflet, cântam și eu la unison. Ora colindelor trecea întotdeauna prea repede, aș fi vrut să țină o veșnicie. Ne întorceam acasă împăcate, pregătirile pentru sărbătoarea care ne bătea la poartă continuau a doua zi.

În ajunul Crăciunului, dis-de-dimineață, Mama se apuca de frământat cozonacii, pregătea sarmalele și multe alte bunătăți. Îmi amintesc aroma cozonacilor copți, bananele verzi învelite în ziar, așezate pe calorifer, în speranța coacerii timpurii, mirosul portocalelor, bomboanele de pom (“saloanele”), care în anii perioadei Ceaușescu, erau tot mai greu de procurat.

După-masa, eram întotdeauna invitată la sora mamei, unde, spre supriza mea, Moș Crăciun poposise deja, lăsând în urmă cadouri ascunse sub bradul încărcat. Acolo, uitam de tot și de toate, înconjurată fiind de dragostea celor mari, care se bucurau de bucuria mea, trăiau prin mine. După o vreme, reveneam acasă, unde descopeream o altă surpriză…. Moș Crăciun mă aștepta răbdător, așezat pe un scaun, lângă bradul gătit de sărbătoare. Cum reușise Moșul să instaleze bradul, să îl decoreze în doar câteva ore, cât lipsisem eu de acasă? Îmi puneam aceste întrebări dar, nu insistam în aflarea răspunsului. Moș Crăciun cerea o singură favoare de la mine: o poezie, un cântecel. Aveam emoții, dar știam că trebuie să le stăpânesc. Cei mari și dragi mie se arătau întotdeauna mulțumiți de performanța mea, iar în final, știam că voi fi răsplătită cu ceva din sacul Moșului. În casa noastră, Moș Crăciun purta întotdeauna o mantie lungă și roșie, cu manșete albe, barba îi era lungă și albă, ca zăpada. Ochii abia i se zăreau de sub sprâncenele stufoase, gura era străjuită de mustața și barbă, mâinile purtau mănuși albe. Da, știam, simțeam, acesta era Moș Crăciun!


Aveam patru ani când am început să merg la grădiniță, în anii 70. Mare mi-a fost uimirea când auzisem acolo, pentru prima dată, de Moș Gerilă.

Am venit acasă și mi-am potopit părinții cu întrebări. Cine era acest Moș? Din câte înțelesesem eu, părea un frate al lui Moș Crăciun. Dar, de ce Gerilă? Știam că “ger” însemna un frig foarte mare. Mi se citise Povestea lui Harap-Alb, prin care am făcut cunoștință cu Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă. Să fie vorba despre același Gerilă? Dacă da, de ce Moș Gerilă? Cine era, totuși? Și mai uimită am fost când ni s-a spus că Moș Gerilă este cel care aduce bradul, dar nu în ajunul Crăciunului, ci înainte de sosirea Anului Nou. Eram derutată, nu înțelegeam ce nevoie era de acest personaj, când noi îl aveam dintotdeauna pe bunul și blândul Moș Crăciun.

Am participat la serbarea de iarnă, la grădiniță, așteptând întîlnirea cu Moș Gerilă, care a sosit îmbrăcat într-o mantie asemănătoare cu cea a lui Moș Crăciun, doar că nu era roșie, ci vișinie. Barba nu era albă, ci sură, iar bradul nu avea ornamente sub formă de îngerași. Când a venit momentul să recit poezia în fața lui Moș Gerilă, i-am privit chipul de aproape: trăsăturile îi erau aspre, nu schița nici un zâmbet, iar barba părea făcută din sfoară… Am venit acasă dezamăgită, iar concluzia pe care am tras-o atunci, în mintea mea de copil a fost “Moș Gerilă nu este adevărat. Nu există! L-am văzut, are barba din sfoară!”

Anii au trecut, Moș Gerilă m-a urmărit cu prezența lui falsă de-a lungul copilăriei, dar eu am fost întodeauna indiferentă la tot ceea ce îl privea.

Eram fericită acasă, în sânul familiei, unde aveam colindele pe care le învățasem de la Mama iar Moș Crăciun mă iubea și an de an, în ciuda greutăților care au urmat, nu lipsea niciodată de la masa noastră, în seara de Ajun.