De obicei merg cu pași mărunți, fără să privesc înainte, cu mâinile în buzunare, mă afund în gînduri și merg, predau rapoarte nimănui, găsesc, într-o grabă nejustificată și aranjez priorități, ignor privirile oamenilor, dar nu pot scăpa de vocile pe care le aud întâmplător, de fapt ele mă surprind făcând parte dintr-o realitate oarecum vecină cu cea pe care o dezvolt interior, atunci ridic repede ochii să mă conving de veridicitatea situației, marea spumegă la câțiva pași și mi se pare ciudat că nu am remarcat mai devreme aburul sărat care a cuprins coasta, soarele iluminând profund casele viu colorate, florile tîrzii care dau viață încă, la fel de nefiresc pentru mine, gardurilor sau vreunui zid stingher, rămas, cine știe de ce, fără însemnătate…
În sufletul meu e iarnă, nu mă poate condamna nimeni dacă în virtutea obișnuinței mi-am pus mănuși și tremur temeinic, deși sunt cinci grade peste zero, că mă surprind uimită cum, oricît m-aș uita în stânga și-n dreapta, nu există nici un semn care să se suprapună obișnuinței mele, ignorând totuși o excepție, potrivit căreia într-una din zile, pe asfaltul străzii, se lăfăia în toată splendoarea ei o bucată de gheață, topită probabil de pe dedesuptul vreunei mașini , dar déjà aș cădea în ridicol venind cu așa argumente.
Vitrinele, deși aranjate corespunzător cu moși crăciuni, baloane, brazi, globuri în diverse nuanțe, îmi par neverosimile, rupte din altă scenă, aici chiar nu e iarnă, ăsta e adevărul, trebuie să-mi schimb obișnuințele, una câte una să le înlocuiesc, așa cum ai face cu hainele, dar cum poți înlocui iarna cu ceva? E de neconceput.
Dau din umeri, mai am un colț de stradă și sunt acasă, dacă m-ar opri cineva pentru cine știe ce banală discuție, în ruptul capului n-aș putea vorbi despre asta, în schimb aș ține un adevărat discurs despre rostelle, despre ciudata combinație dintre prosciutto și melone, despre insalata de sepia și nu în ultimul rând despre friptura mixtă, un amestec de calamari cu trei feluri de pește, cu raci și caracatiță, ceva delicios care poate, în anumite situații ( un vermentino sau chardonnay) potoli cele mai nihiliste gânduri, aș vorbi cu însuflețire despre condimente și vechimea mâncărurilor, raportată la regiunile mediteranene, la importanța gustului sărat sau la eroarea majoră în care se află un bucătar ocazional care aspiră la o sănătate echilibrată, prăjind în ulei o bucată de carne.
Excepție face, după părerea localnicilor, friptura mixtă sau puiul la rotisor în rest e inadmisibil, despre ultimul amintit nu voi face referire, e doar un fel de mîncare care ar trebui să se considere frugar . Amintesc aici situația cînd mergând visător pe o străduță, ai simți mirosul condimentelor introduse în golul vremelnicului pui, miros irezistibil, atunci intri și ceri un ”pollo all spiedo” sau doar jumate, te asigur însă că doar cu jumate depresia nu trece, abia reușești să privești spre înainte, altfel se pune problema când devorezi unul întreg, fără remușcări, fără răspundere, ca și cum te-ai răzvrăti împotriva bunului simț, al regulilor care te suprimă și nu în ultimul rând împotriva aceluia care te admiră cât de frumoasă ești și ce siluetă ai și cât de mult ar vrea acum, în acest moment, oriunde, să îți demonstreze frumoasele lui sentimente legate în primul rând de posibilitatea explorării formelor concrete , dar să nu amestecăm dragostea cu bucătăria, deși în alte condiții, în alte vremuri, acest detaliu se dovedea a fi piatră de hotar, timpurile mor, odată cu ele a găti e a devenit o surpriză sau o îndeletnicire mediocră pentru un spirit ce tinde către aspirații de orice natură, ca să nu mai insist enumerând , pentru că oricum nu sunt de acord cu acest punct de vedere.
Revenind la primul fel nu trebuie să vă fie teamă de modul de operare, se poate folosi o lămîie pentru atenuarea senzației de sațietate și specialiștii sunt convinși că se compensează mulțumitor calitățile fructelor marine cu situația ingrată de a le vedea cum bolborosesc într-o baie de ulei (musai de măsline).
Nici nu am crezut că mă voi întinde atât, acum însă pot spune că nu am atins nici măcar o mică parte din intimitățile domeniului, la cerere desigur (și-mi închipui subiectiv că-mi veți consimți, măcar pentru ineditul discursului) vă pot vorbi despre paste nu degeaba m-am trezit într-o zi, pradă unui impuls, întoarsă aici în împărăția pastelor și a pizzei.
Despre paste însă m-am răzgândit, e prea mult de spus și nu vă voi plictisi cu detalii care se vor șterge din memorie dacă nu-și vor găsi utilitate, voi spune doar că Bruno, un bun prieten, exemplu de viață, gentilom vechi, bărbat care nu și-a pierdut șarmul și vechi locuitor al unei cetăți, numită Castellaro, preferă pastele cu scoici, are optzeci de ani și știe el de proprietățile scoicilor, care, fie spus între noi, mie nu-mi plac foarte mult, au mirosul și forma unui găinaț, dar Massimo, bucătarul , mi le vîră sub nas cum mă prinde , țipînd isteric cu glasul lui pițigăiat într-un limbaj simbiotic, mănâncă, cara mia, mănâncă, sunt aur,
eu nu vreau să trăiesc mult, îi spun și fug cu farfuriile clătinându-se periculos de mult, dar mă abat, Daniella, doamna cu dicoteca Non Stop începe mereu cu raviollini, paste umplute cu verdețuri .Dacă aș putea, v-aș atașa o fotografie a acestei doamne respectabile și vă asigur că nu i-ați da cei cincizeci și cinci de ani cu care Dumnezeu a îngăduit-o, ei bine, totuși, o foto din profil ar fi poate mai indicată, fețele oamenilor de aici poartă amprenta soarelui mediteranean care e devastator, fapt care mă îngrijorează și pe mine, în fine, lăsând la o parte acest aspect, transversal cu subiectul meu, îmi trece acum prin minte că aș putea chiar, în avântul cu care m-am pornit, să afirm că pot, doar după aspect sau număr, să ghicesc ce vor mânca cei ce vor așeza la o masă, într-un restaurant din această zonă.
E lesne pentru oricine că aceia care comanda bere, vor mînca numai și numai pizza. Bărbații vor vrea o pizza consistentă cu carne, brânză ciuperci, rucola( un fel de salată) carcioffi(mânătarca- la noi), cu cel puțin trei feluri de brânză și tapetată cu roșii. Apoi mă voi referi tot la bărbați, dacă sunt italieni vor cere acea pizza tradițională 4 formaggi , Siciliana sau Napoli, cu ulei picant, piper, ardei roșu și salamuri, pe aceștia îi cunoști după tenul palid, părul brun, ochii jucăuși și complimentele exagerate, după generozitatea bacșișului și după plăcerea de a dialoga. Femeile se impart în cele mai plinuțe care țin sau măcar se prefac, față de nu știu cine, că țin la siluetă și vor ”pizza bianca”, fără carne, care conține doar câteva feluri de brânză, rar condimente și cele slăbuțe care nu se sfiesc să comande celebra ”pizza calzone” (șosetă) , o pizza uriașă pe care eu n-aș putea s-o dovedesc la o singură masă oricât de deprimată aș fi(glumesc desigur), și care are atributele unei pizze consistente invelită în turta ei, tapetată cu o felie de prosciutto cotto( șuncă slabă, uscată)
Cuplurile de bătrâni mănâncă mult pește, fripturi cu legume, toate grilliate, cu salată verde și beau de regulă un vin sec, alb. Îmi plac bătrânii de aici, sunt glumeți, sunt efervescenți, aș putea îndrăzni să spun, în pas cu timpurile, deși ar scârțîi nițel această afirmație, ea și-ar găsi totuși relevanță puțin nuanțată și-apoi cum ai putea condamna curiozitatea venerabilor bătrâni, când ea se substituie unei activități reale, fizice, cum am putea să-i punem la zid pentru că privesc circumspect masa vecină unde se mănâncă haotic, fără să se respecte eticheta, cum copii răscolesc dezgustați prin farfurii după cine știe ce surpriză, iar ei, la vremea când lumea se construia încă cu ajutorul brațelor și sacrificiilor, ei erau fericiți dacă seara, venind de la câmp sau de la cine știe ce muncă istovitoare, își permiteau să aprindă focul în cuptor pentru foccacia( turtă clasică unsă cu ulei de măsline sau chiar conținând măsline) care era la loc de cinste, care acum e doar aperitiv frugar, cine mai prețuiește valorile, nicidecum tineretul, el trebuie să trăiască, să nege, să schimbe, să erupă efervescent, să se arunce cu capul înainte în aventura vieții, și nu doar tinerii din păcate, nu doar tinerii, uneori femeii sau bărbați trecuți de treizeci de ani se comportă mai iresponsabil decît un adolescent, dar să revin, acela e alt subiect.
Vor comanda vinuri cuplurile, familiile, dar mai ales grupurile de petrecăreți și după vechimea vinului poți intuit pe cei care consumă regulamentar cele trei feluri de mâncare, precum și antipaste(aperitive) pentru că sunt veniți să se distreze, să facă caterincă între ei sau cu chelnerii, cu pretenția să fie bine serviți și remarcați de însăși șefii restaurantelor, care trebuie la nevoie să se îmbete alături de ei, să treacă peste uzanțele zilnice și chiar să aducă, după cerințe, o femeie care se întîmplă să nu aibă ce face prin bucătărie sau prin sală, o femeie, desigur, nu foarte încîntată să se sacrifice și ar fi o sarcină destul de grea pentru respectabilul patron, aici femeile au drepturi absolute egale cu bărbații sau așa am auzit,
asta dacă nu ar fi Pina, bucătăreasa nonconformistă cu fundul apetisant și fără pic de pudoare care discută tete- a- tete cu mesenii( nicidecum față în față, dacă ați cunoaște semnificația cuvântului scris corect ”tette”), umblă toată ziua cu ceva în gură( remarcă ce atinge aspectul verbal ) și cântă abia după două sticle de ”rosse de castellaro”, che sara, che sara, che saraaaaaaaa…
cântă răgușit și stîrnește melancolii, atunci spiritele se liniștesc și se retrag, lăsînd să se prevadă mult râvnitul sfârșit de zi, după această melodie nimeni nu mai îndrăznește să reînvie atmosfera, în replică se fumează mult și se privește în gol, curat vă spun că sunt deosebit, chiar ridicol de sentimentali acești oameni, dacă nu ar trebui să admit că băutura scoate la lumină simțămintele cele e mai sincere și mai curate, deși e discutabil și acest aspect.
În fine, despre bucătari numai de bine, nu extind totuși, așa clasificați în bețivi și plini de energie sau abstinenți , ursuzi dar buni organizatori, toți sunt zei, sunt magicienii gusturilor și a design-ului culinar, sunt în fine oameni plini de considerație față de ei înșiși…
A nu se ignora, în ton cu această idée, aspectul material și aici afirm, fără vreun interes, că bucătarii sunt cei mai scumpi prestatori de servicii din această zonă. A spune unui bucătar că nu ți-a plăcut ce a binevoit să-ți dea să guste, ar fi echivalent cu a critica, binenteles după gust, textul unui scriitor care se știe celebru. Vei fi desființat, dat afară din bucătărie, exclus din clubul bunelor glume, marginalizat și privit cu suspiciune pentru că de la gusturi pleacă toate diferențele, de ce să nu recunoaștem…
Dar cred că acel cineva cu care, întâlnindu-mă întâmplător, aș vorbi, pentru a mă desprinde de imaginea unei ierni la gura sobei , de colinde care te fac să lăcrimezi amintindu-ți de copilărie, ascultând melancolic viscolul care izbește cine știe ce nimic de altul, dincolo de geamurile cu flori de gheață, cu mâinile și obrajii încălziți, grație unui vin deloc celebru și chiar neaprobat de U.E. …
m-am pierdut déjà în descrieri , ignorînd astfel cursivitatea unei fraze, dar pot relua, pentru că mi-e pur si simplu greu să șterg
…cred că cel sau cea cu care întâlnindu-mă, aș încerca să susțin un dialog, s-ar plictisi pentru că ar fi implicit un nativ al acestor locuri, iar eu despre iarna mea nu am cuvinte să îi povestesc, apoi e prea intim și oricum n-ar înțelege, așa că mă voi opri aici, îl voi saluta, voi ajunge în scara blocului, voi chema liftul, deși am doar două etaje, nu, nu am uitat, am aruncat, așa, un ochi neîncrezător și spre cutia poștală, e goală nu mă întrebați, pentru că nu aștept nimic de la nimeni, nici nu aș avea de la cine, iar eu acum vă mai spun doar că aș urca și după ce aș indeplini toate acele sarcini ce țin de programul casnic, m-aș întinde în pat și cu ochii la brăduțul pe care l-am primit cadou de la Margheritta, aș conchide cu îngăduință că sunt destul de obosită, că aș putea râde fără remușcări de o expresie care făcuse un pic de vâlvă într-un timp…aș istovi și-un cal…
și-aș adormi în cele din urmă, murmurând același pomelnic de nume pe care le-aș încredința lui Dumnezeu
sufletul împreună cu mintea ar cuprinde repede o multitudine de chipuri către care ar zâmbi pentru că n-ar mai fi așa singur, și-aș adormi ușor melancolică, dar mulțumită de justețea unei remarci împrumutate nici nu mai știu de la cine…
Iarna e doar o stare Doamne, la fel ca peisajele, ca iubirea…