Pe 14 noiembrie 2010, în cadrul Lecturilor Urbane câmpinene, poetul Adrian Suciu și-a lansat noul său volum de poezie „Viața fără urmări”, apărut la editura „Brumar” din Timișoara. Desenul de pe coperta volumului aparține lui Vlad Ciobanu.

Cei prezenți, majoritatea elevi de liceu, așteptau cu nerăbdare întâlnirea cu poetul. Unii dintre ei au venit pentru că îl mai întâlniseră la o altă prezentare când le-a recitat din poeziile sale și ale poetului Emil Brumaru, ceilalți au venit împinși de curiozitatea de a-l cunoaște după ce aflaseră despre el din afișul turneului de lansare postat de organizatorii Lecturilor Urbane și pe pagina lor de pe Facebook unde a fost afișat și un link cu adresa site-ului poezie.ro.

Alături de câmpineni a fost și poeta Cezara Răducu, care a făcut o prezentare a poeziei lui Adrian Suciu. Printre altele ea a spus: „Poezia lui A.S. este una a decantării propriei sale ființe. Și o face fără rabat la sinceritate. Cu o generozitate care uimește lectorul. O poezie aparent sofisticată, emoționantă în referire la personajul autorului, fără tendințe ermetizante, șocantă pe alocuri.A.S. denotă o uimitoare capacitate de schimbare a registrelor, folosind un limbaj poetic permisiv.Poetul materializează și dematerilaizează cuvântul concentrându-l într-un mesaj surprinzător iar stilul confesiv, biografic și creativ în același timp , este bine coordonat încât nu permite alunecare în patetism.A.S. simte permanent nevoia de identificare cu ideea, în orice formă s-ar afla aceasta.O retorică simplă, o versificație aerisită, lipsită de sinuozități prețioase,completată de repere mistice și simboluri, face din poezia lui A.S. una plină de originalitate și primordialitate în spunerea poetică,așa cum remarcă și criticii avizați.Fapt recunoscut și de autor , poezia sa tinde către transcdent, iar momentele de transă vor urma din ce în ce mai des.

Înainte de recital, Bianca Ghiorghici, elevă la Colegiul Național “Nicolae Grigorescu” din Câmpina și fotograful echipei Lecturilor Urbane, i-a mulțumit lui Adrian Suciu pentru prezența sa în modestul nostru spațiu de lectură, improvizat în cofetăria Delice, prin bunăvoința celor care se ocupă cu administrarea acesteia.
Timp de o oră și jumătate, Adrian Suciu și-a încântat auditoriul recitând în stilul său propriu poezii considerate de el ca fiind reprezentative. Împreună am trăit stări atât de diferite de la “râd în hohote de mine” până la “mă plâng de viu”. Punctul culminant al serii a fost decis de noi când am insistat ca poetul să recite poezia aflată pe copertă. A fost un moment pe care eu nu îl voi uita ușor. Deși vocea i-a fost la fel de puternică, inflexiunile au fost cu totul altele decât până atunci.. Cei care au cartea și au citit poezia știu la ce mă refer. Pe ceilalți, poate, am reușit să îi fac curioși să caute acest volum.

La sfârșit, poetul a dat autografe celor care au subscris oferindu-le și câte un manuscris. Personal îi mulțumesc lui Adrian Suciu pentru că și-a pus sufletul de duminică lăsând tinerilor câmpineni o urmă de poezie și speranța că va reveni curând.

Avem vești și de la Sibiu. Călin Sămărghițan ne-a transmis textul prezentării sale pe care îl redau aici.

„Care este legătura dintre „Viața fără urmări” a lui Adrian Suciu și Ateneul Român? Exact, ambele au apărut prin subscripție publică! Și care e diferența? Pe lângă Ateneul Român este un parc, dar în jurul poezei lui Adrian Suciu nu crește nimic. E pustiu în jurul poeziei sale și nu crește nimic, decât simțirea aceea artistică a puterii nimicitoare a cuvântului gol care pârjolește totul în preajmă. Poezia lui e ca o piramidă în deșert; ea și atât. Nimic împrejur.

Expresivitatea lui Adrian Suciu vine din frusta tăietură de bisturiu, din cinismul dus la extrem, din ironiile sau autoironiile ascunse, împinse de multe ori până la sarcasm. Sau vine din privirea de gheață pe care autorul o aruncă chiar și celor mai sensibile lucruri, de începi să crezi că nici măcar nu-i pasă, ori că e un insensibil. Dar tocmai pentru că o aruncă într-acolo și nu în altă parte, înseamnă că-i pasă. Și-i iese întotdeauna. Este aici o disimulare? Este aici o ascundere a ființei? Cei care îl cunoașteți, ați pus vreodată mâna pe ființa poetică a lui Adrian Suciu? M-aș îndoi! Vedeți cât de bine disimulează?

El dă impresia că vrea să-și demonteze propria poezie, dar, de fapt, o asamablează discret dar foarte solid, prin mijloace de el inventate. Iar o anumită latură a poeziei, asta face: inventează modalități de disimulare a ființei.

Prima parte din „Viața fără urmări” este intitulată „Inspirații minore” (16 poezii), iar aici întâlnim numeroase teme: bineînțeles femeia, dar despre aceasta vom vorbi mai târziu. O generoasă temă în această primă parte e formată de paradigmele ființei pendulând între viață și moarte, temă arhi-întâlnită în poezie veți spune, dar caracteristic îi este modalitatea stilistică prin care o abordează: alegoria. Da, în multe dintre poeziile sale, Adrian Suciu e alegoric, e foarte-foarte plastic în exprimare: iată o alegorie a bolii, a înstrăinării: „vor înfige în vene lucruri străine de sângele meu” (O să mi se facă rău). Sau, în aceeași poezie, iată cum apare iertarea:
„Să-ți ceri iertare e ca și cînd ți-ai mînca propria carne:
cu gura plină de propriile cartilagii și zgîrciuri se cere iertare!”

Totuși, nu exagerează, se apropie primejdios de mult de teme mitologizante, dar, în astfel de cazuri, autorul apelează tot la ironie: ca să îi dea doar târcoale lui Ghilgameș, situându-se totodată ca fiind un autentic rebel post-stănescian (și dacă ne gândim chiar la moto-ul lui Nichita din „Enghidu”), Adrian Suciu spune în „Solo de saxofon”: „Suflete-al meu cu care-am îmblînzit împreună meduze”. Meduza e femeia, desigur.

Cu aceasta ajungem la tema predilectă a autorului. Partea a doua a cărții, „Mitologii amânate” însumând 19 poezii, este prin excelență ghinecocentrică. Aici ironia este din nou unealta supremă: „femeile care ne-au iubit/ au murit de plictiseală” („Din neamul furtunii”). Este mundan și pragmatic (în „vom râde câteva ceasuri”), este ingenuu sau reușește să mimeze perfect ingenuitatea (îl las pe el să aleagă varianta corectă deși nu va recunoaște nici una, nici alta), în „Dumnezeu a greșit dar eu nu mă supăr”:
„bunica mă căuta în cap și scînceam de plăcere
ca un iepure scăpat dintr-o primejdie de moarte.
bunica prindea puricele și-l zdrobea între unghiile
degetelor mari ale mîinilor. „poc” făceau puricii
cîte doi cîte trei cîte cinci.
[…]
de cîțiva ani n-a mai căutat nimeni nici un purice
în capul meu și dumnezeu a greșit
cînd a chemat-o pe bunica la el dar eu nu mă supăr.”

Trebuie spus că în acest ghinocentrism al lui Adrian Suciu, mama și bunica ocupă un loc aparte. Ele se sustrag aparentului misoginism al autorului, a se vedea în primul rând poezia reprodusă pe coperta a 4-a a volumului, unde imaginea mamei este conturată printr-o adevărată confruntare epistemologică în fața conștiinței (mai exact în lipsa conștiinței) morții. Altfel, femeia îi bântuie amintirile și scrisul, cu femeia el face avere din plantații de brusturi, femeia este iubită la modul paradoxal: „atât te iubesc încât meriți tot ce mi se întâmplă” („poem de amor”).

La nivel estetic, Adrian Suciu îmi pare un îndrăgostit de comparație. El s-ar putea să nici nu știe asta. Chiar dacă sunt rare, atunci când apar, comparațiile sale sunt exact ca morganaticele arătări din acel deșert dimprejurul poeziei sale: dau sens, potențează impresii (poezia lui este una de impresii, nu de imagini, e important să menționăm asta), seduc, atrag, pun în valoare măreția acelei „piramide” de care spuneam la început, dar dispar la fel de repede, de parcă nici n-ar fi fost, abia se observă: „trupuri sătule/ trase din așternuturi ca ancorele prin mare” e singura comparație din poezia „cinci minute”. În multe alte poezii are la fel câte o singură comparație, dar întotdeauna de o esențială importanță pentru mesajul transmis: în „Mâna mea” gestul ridicării mâinii este „singurul monument pe care îl ridic.// Ca un cearșaf alb, într-un război alb”. În „Mă dau în vânt după oamenii care suferă” e mai puțin evidentă:
„[…] mă dau în vânt după oamenii care suferă.
Care-și îngroapă sîngele cum îngroapă ceasornicarul
o piesă de alamă perfectă în măruntaiele ceasului.”

Mai amintesc câteva comparații de mare efect, tot din jurul temei femeii: „Am cunoscut femei care au ars/ ca păpușile în incendii” (în „negustori de foc”), sau „Te văd stingheră/ deja,/ ca o femeie pentru stângaci” (în „O să mi se facă rău”).

Poezia lui Adrian Suciu are ceva grandios, un fel aparte de a face din elementele simple ale vieții, elemente de cotitură cosmică: „fumez mult”, dar fumez „până la capăt”. Sau, exact invers, lucruri esențiale în viață pentru cei mai mulți, devin lucruri derizorii privite aproape cu repulsie de autor: „să ne despărțim” căci „o să ne certăm de la bani/ o să facem copii care vor suferi/ o să divorțăm pentru nepotrivire de caracter.” Nu e cinic? „Și ziua va trece în cinci minute”, marile momente ale vieții devin minore detalii lipsite de importanță. Perpetua problematizare a axei valorilor este și ea o sursă a poeticității autorului.

Al treilea grupaj al cărții este intitulat „XXX”, 10 poezii, în care, chiar el spune: „Voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvîntul/ dragoste”. Astăzi vulgaritatea în poezie este ceva la modă. Ei bine, din acest punct de vedere, Adrian Suciu nu este la modă. Oricum întreaga lui poezie se sustrage oricăror înregimentări, generaționiste cu atât mai puțin, ar fi o greșeală să cauți aceasta. Autorul uzează de ea mai mult în subtext, deci practic nu e foarte vizibilă în acest volum, și, în plus, există pe undeva un simțământ că o face totuși artistic. Fără emfază, fără a spulbera propriuzis moralitatea, e doar un element constitutiv și nu un principiu al constructului final. Nu e niciodată artificial aruncată în text ori gratuită. Pentru unii (aici mă includ și pe mine) nu e ușor digerabilă și o luăm mai degrabă ca pe un accident necesar faptului poetic în subiectivitatea lui.

„Lucruri simple” cuprinde 5 poezii situate la granița dintre proză și poezie, dacă dorim să mai facem această distincție. Eu cred că autorul a făcut bine că le-a delimitat totuși, căci sunt de o cu totul altă factură, cu accente alegorice din nou, iar discursul are certe înclinări epice. Această secțiune împreună cu cea următoare, intitulată „Fotografii” sunt tablourile suprarealiste ale volumului, vă las să le descoperiți. „Fotografii” cuprinde 12 poezii despre 12 culori, care surpărind diferite ipostaze spirituale umane, dar ale căror proiecții se abstractizează și se cromatizează în forme caleidoscopice surprinzătoare de-a dreptul, pentru un așa pragmatic din textele de până aici. Este secțiunea cea mai deschisă speculației lirice a cititorului.

În sfârșit, ultima parte, „Din anii de secetă”, sunt 10 „Scrisori” în care anevoie îl recunoști pe autorul de până acum. Aici Adrian Suciu face dovada unui lirism profund reflexiv, poate ar fi mult spus neoromantic, dar de o factură aparte, aș spune postmodernist-mistică. Este o substanțială poezie de idei. Aceste ultime trei secțiuni pot susține din plin ideea că în primele autorul și-a disimulat propria sensibilitate. Nu mai e aici pic de ironie, detașarea autorului de tematica abordată dispare cu desăvârșire și este direct implicat, subiectivismul auctorial se topește într-o încercare de obiectivare a trăirii poetice și de integrare a ei în larga poezie de inspirație, de vizionarism liric. Orizonturile se adâncesc spre tainele ființei, largi mișcări de ape subterane devin brusc manifeste. Zidul și umbra, îngerul, salcâmii, ochi vineții sau roșii, clopot și fum sunt câteva elemente ce conturează un eu liric tormentat de tainele firii.
„Multe ceasuri ai stat în dreptul inimii și-ai ținut
umbră. Știi
coastele mele subțiri de cînd stăteam în poarta lumii și
unii mureau
de-o boală care s-a tot întins cu seceta și cu trecerea
vremii.” (Scrisoarea X)
Această secțiune merită din plin o atenție specială, un studiu aprofundat al unor tematici pe care, până la acest volum, nu le-am asociat niciodată autorului. Ființa îl copleșește, dacă în primele secțiuni moartea este privită dinspre partea vieții, aici este privită dinspre partea morții înseși. Poezia primește accente profetice ori apocaliptice.
„Îți scriu toată noaptea scrisori
cînd mi-e lene să dorm.
Îngerul tău, asudînd umbră, așterne în praf
hărți pe care-s trecute vizuinile vulpii
și felurite fîntîni.

„E vremea să iei o viață”,
mă-ndeamnă, tîrîndu-și piciorul prin miriști.
Apoi, îmi întinde venele și-ncearcă
pe ele-o cîntare semănînd cu viscolul
și cu amintirea securii-n salcîmi.” (Scrisoarea VI)

Poetul e învăluit aici în mister și începe să aibă dubii în fața Ființei, în fața scurgerii timpului, în fața îngerului. În fața „Domnului oștirilor și-al apelor limpezi”.
„Nu ești tu acela care mi-a clădit șira spinării?
Nu-i luna un ochi necugetat de porțelan?” (Scrisoarea V)

Fără un asemenea substrat, este clar că autorul nu ar fi reușit să transmită artistic autenticitatea din primele secțiuni ale cărții, dar îl felicit că a avut curajul, în fața cititorului superficial și blazat de astăzi, să pună în paginile ei și aceste mici smaralde lucitoare în întuneric.”