ALTÃ NOAPTE CU PLOAIE. Trăim în paralel, eu și muncitorul acela, o cutezătoare dramă: eu – condamnarea, el – absența femeii lui, o ființă mică și bună. Nu știe că l-am remarcat, că îl țin sub observație, n-a învățat că Cerul este sus și omul este jos, nu știe că fulgerele și ploile torențiale sunt creațiile naturii și se teme de frumusețea lor. Păcat, dacă ar exista mai mulți ca el s-ar putea, ipotetic vorbind, curma războiul omului cu omul.
Din înălțimi, admir dezlănțuirea naturii, avertismentele pe care ea le dă muncitorilor tot mai insistenți. Chiar și protejatul meu credea că izolarea de aici nu va dura prea mult dar acum zilele fără jumătatea lui îi redimensionează viața. Scrisorile pe care i le scrie în limba omenească nu pleacă nicăieri, rămân în patrimoniul muntelui fără cutii poștale. Încet-încet, degetele lui primesc orientarea spre alte semne, diferite de literele general acceptate, pierd rutina caligrafiei umane. Omul acesta va sucomba alfabetic și asta nu poate decât să-mi aducă o fărâmă de bucurie înainte de vizita călăului meu.

NOAPTE CU NORI. Dacă ar fi să-mi evaluez corect viața de până acum aș spune că mi-e milă și rușine de modestele sancțiuni primite. N-o fac, am fost pedepsit prea rar pentru înfumurarea de-a aduce în lume focul. Sunt la discreția Ultimului Judecător iar acesta a considerat că o pedeapsă mai mare decât a fi dat pe mâna oamenilor nu există. Un fel de masă rotundă a erorilor la care sunt chemat să particip și, cum nu mă pot nicicum scuza, sunt obligat să iau cuvântul și să mă auto-demasc.

NOAPTE CU PLOAIE. Cum aș putea să-mi refuz calvarul când el este chiar piatra de hotar între cele două direcții existențiale care mă atrag, ambele cu aceeași putere? Cum aș putea avea impertinența de-a cere lui Dumnezeu să aplice regula lui “Dă Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu” dacă sunt doar o creatură bătrână și alungată de oameni, dacă nu am valori cu care să plătesc o astfel de indulgență? Cum aș reuși eu, înlănțuitul, să rup zalele fierului și să cobor cu biciul în templu? Eu, acest bătrân și slăbit eveniment, acest cocoșat și tremurător cerșetor montan?

NOAPTE LUNGÃ. În zadar strig Cerului: “De unde, Dumnezeule, atâta singurătate pentru un Prometeu a cărui unică vină este cea de a Te ruga să ierți pământul acesta minunat și pe cei câțiva singuratici care Te-au descoperit – enorm de greu – dar Te-au găsit, totuși?
Voi putea vreodată scăpa de prizonieratul în trupul acestui Prometeu sau voi sfârși nereușind să eliberez curata lumină? Cât voi mai locui pe munte, împărțit și sfâșiat noapte de noapte?”
Mă gândesc, de-a lungul grelelor ore de întuneric, la micimea întrebărilor pe care le pun și îmi dau seama că penitența nu s-a terminat nicidecum; se va termina numai în clipa în care voi pune întrebări cărora merită să li se răspundă.

NOAPTE SINGULARÃ. Cu tot refuzul de-a mă sustrage ospățului oferit de Cer, conștientizez faptul că am fost închis între niște limite inferioare. În zadar voi încerca să fac din om o creatură folositoare Înaltului, în zadar voi ajuta câteva zeci de oameni aflați la necaz, ei vor urmări în continuare etalonul numit de Biblie “Pilda robului nemilostiv”.
Astăzi, o fetiță s-a oprit în fața adăpostului meu. Mi-a adus un buchet de flori simple, de munte.
- Eu, când am venit aici, te-am văzut. Aveai o coroniță pe cap și stăteai pe băncuța asta.
- Coroniță? Ce fel de coroniță? am întrebat-o.
- Aveai coroniță, nu te mai preface.
- Bine, ce culoare avea?
- Avea… era neagră!
- Coroniță neagră? Eu am crezut că era din flori.
- Nuuu, era neagră… poate erau flori negre, a spus gânditoare.
Am înțeles de ce copiii sunt atât de aproape de Rai, de ce văd ei ceea ce omul ignoră. Era fetița de trei ani a unei familii ce lucra la o stație meteo apropiată. Aproape zilnic, îmi aduce flori de munte.

ÎNCÃ O NOAPTE. Al cui fiu a fost Isus, al lui Dumnezeu sau al Omului? Pe vremea când trăiam în lume, recomandam celor ce mi se plângeau că au necazuri:
- Rugați-vă lui Dumnezeu, El vă va ajuta.
- Da, dar până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, răspundeau aceia cu năduf, gândindu-se că n-au bani pentru taxe la bloc, la mașină, la telefon sau pur și simplu pentru o bere în oraș.
Nu insistam în detalii, dar afirm: cine se roagă sfinților, va fi ascultat de sfinți iar cine apelează la Dumnezeu va fi ascultat de Dumnezeu; între El și Om nu trebuie să existe intermediari. A fost unul iar omenirea a găsit de cuviință să-L ucidă. Sfinții sunt doar exemple de conduită, e o greșeală să li se atribuie puteri pe care nu le-au avut niciodată. Amintiți-vă că preoții – voind să fie ei intermediarii – au pus la cale răstignirea celui mai excepțional mesager al lui Dumnezeu și unicul pe care El L-a împărțit cu omenirea, L-a făcut Fiul Omului. Completez ceea ce s-a scris până acum pe această temă cu frica omenească de durere a lui Isus, apropiindu-ni-L și prezentându-ni-L ca pe un om cu o uluitoare capacitate spirituală dar totuși un Om care, de teama stăpânirii, poruncește tuturor celor pe care-i ajută vindecându-i, să nu povestească nimănui despre minunile Sale: aștepta, cu spaimă, tortura finală. Ea a venit și a lăsat în istoria pământului și în cărțile noastre povara acelui: “Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, o cutremurătoare și incontestabilă dovadă că Mântuitorul a fost, trupește, unul din frații noștri.
Pentru ce și-a supus Dumnezeu propriul Fiu acestei umilințe? se mai întreabă și azi cărturarii. Pentru a ne mântui pe noi, ar răspunde preoții, răspuns intrat deja în rutina slujbelor de duminica dar nu este decât parțial adevărat. Moartea lui Isus, așa cum este descrisă de Biblie, nu trebuie privită ca un schimb ordinar, adică: Îl dau pe Fiul Meu pentru voi, ci ca o demonstrație de forță a megawaților răbdării divine. Ce au înțeles, însă, oamenii? Că sunt mai importanți decât chiar Fiul lui Dumnezeu, că Dumnezeu ține la ei mai mult decât la orice în univers.
Au trecut de atunci 2000 de ani. Răbdarea Tatălui s-a sfârșit. E vremea să se aleagă grâul de neghină. Iar eu, inconștient, mă rugam noapte de noapte să nu vină ploaia de foc peste pământ, peste mama noastră – lutul din care suntem alcătuiți! Acum știu și vă spun și vouă că pământul nu va arde: la vremea secerișului, El va smulge neghina din lan, chiar dacă se va alege cu numai câteva spice de grâu.