Unii scriitori se zbuciumă ca să scrie, au nevoie ca stimulente de alcool, țigări, droguri și sex. Sau de dead line-uri ca să-i precipite și să le focalizeze atenția. Altora le iese de la prima mână, corecturile ulterioare fiind nesemnificative. Sigur că, din punctul de vedere al receptării publice, doar valoarea operei contează. Omenește însă, cei din urmă sunt mai în câștig, efortul lor creator fiind mai redus, și au ocazia să-și sporească dimensiunea operei mai rapid, dacă lucrează după un program strict și nu sunt loviți de lene. Petru Popescu ilustrează strălucit categoria. Printre condeierii români, Popescu apare ca un tip care conduce o mașină de curse, devansând cu lejeritate mașinile cu motoare înecăcioase ale confraților. Și mai și conduce relaxat, și mai și fredonează o melodie, și se mai și uită după lungimea fustelor doamnelor, dacă are chef. Apoi mai arată și ca un actor de cinema. Și este și milionar în dolari, din scris, cu casă în Los Angeles.
A cunoscut de tânăr și fulgerător succesul. În 1974, a rămas în S.U.A, intuind că va urma strângerea șurubului și că nu va avea cum să mai practice în scris aceeași expansiune a libertății și prospețimii. Nu știu câți dintre iubitorii de literatură, și nu mă gândesc la cei care, într-un mod ori altul, au treabă profesionist cu lumea scriitoricească, n-au citit măcar unul din romanele sale: „Prins”, „Dulce ca mierea este glonțul patriei”, „Sfârșitul bahic”, „Copiii Domnului- o legendă munteană”, „Înainte și după Edith”, „Revelație pe Amazon”, „În coasta lui Adam”, „ Oaza: amintiri despre dragoste și supraviețuire într-un lagăr de concentrare”, „Urme în timp”, „Supleantul” și „Fata din Nazaret”? Sigur, puțini. Și n-am numit toate cărțile publicate de acest autor. Tocmai succesul nu i se iartă lui Petru Popescu. E drept că pe din dos îndeosebi, cu lașitate. Când îi pronunță numele, în discuțiile particulare, referindu-se la valoarea lui, majoritatea scriitorilor încep bolboroseala: da, dar… Da, dar este comercial… Da, dar a fost iubitul Zoei Ceaușescu… Da, dar n-a mâncat salam cu soia alături de noi în comunism. Da, dar l-a girat în America pe Iliescu… Este înrădăcinată prejudecata că o carte valoroasă nu are cum să devină un bestseller. Ceea ce este profund greșit. Oare, fără să urmăresc o alăturare care ar putea fi interpretată ca o referire valorică, „Război și pace” n-a fost un bestseller la vremea apariției? Am certitudinea că Popescu e prețuit mai mult de criticii de peste Atlantic decât de criticii români. Dacă Popescu merge cu mașina de curse, de ce să nu-i băgăm o șurubelniță în roți? Ha! Să vadă și el cum este, înfumuratul naibii! Prea se lăfăie! Din fericire, cititorii decid până la urmă.