o punguță destrămată la capete
din care care singura mărgică s-a rostogolit
în drum
nu ți-a fost frică de întuneric
pe când îi vorbeai se făcea din ce în ce mai mic
se luminau pașii
soarele ieșea din mare într-o vată de zahăr
mâini de îngeri însăilau arpegii
pe țesătura de aba
drumul se îngusta până rămânea doar o potecuță
se auzea bătând din nisipul scoicii
perla
umplea zi de zi punguța cu bijuterii