Sunt. Exist. Un om. Ca mulți alții. Frumos sau urât, bun sau rău, deștept sau prost. Doar un om. Eu sau altul. De ce? Habar n-am! Dar sunt. Exist. Eu, acum, aici. Dorm, visez, mă trezesc. Mănânc, ca să trăiesc. Sau invers. Trăiesc, ca să mănânc. La fel ca toți. Sau altfel.
Gândesc. Logic. Sau nu. Prin cap mi se învârt mereu tot felul de lucruri. Idei. Prea multe. Unele dintre ele corecte. Altele greșite. Cine să le înțeleagă? Idei. Gânduri. Se învârt. Mă amețesc.
Întrebări. Prea multe. Fără răspunsuri. Pe care le caut mereu, de zor. Dar nu le găsesc. Nici eu, nici alții. Întrebări, gânduri, idei. Neînțelese. Mă chinuie. Nu știu de ce.
De unde vin? Încotro mă îndrept? De ce exist? Nu știu. Am mai multe variante. Dar care o fi cea corectă? Dacă o fi vreuna. Nu pricep. Decât că sunt. Exist. Dar mă simt singur și trist. Melancolic. Deși, culmea, ironic, nu trăiesc într-un loc pustiu, izolat, ci într-o lume plină de o mulțime de alte ființe asemenea mie, sau diferite. Oameni. Mulți. Inteligenți. Ființe raționale. Care mă înconjoară cu o indiferență absolută. Covârșitoare. Absurdă. Deci izolarea mea e interioară. Vine, probabil, de undeva, din subconștient. O problemă psihică, posibil, sau poate că nu...
Și totuși, încă sunt, încă exist. Acum, aici. Îmi continuu în mod nepăsător existența. Și eu, și alții. Mulți alții. Ce rol am oare în această lume? Nici unul, poate. Sau, cine știe? Un altul dintre mai mulți. Mă simt singur. Trist. Inutil. De parcă aș fi greșit timpul, locul; nu eu, nu acum, nu aici… Nu asta-i lumea în care ar trebui să fiu. Sau doar așa mi se pare mie. Desigur, aparențe înșelătoare. Sau poate că nu…
Dar sunt, exist. Încă. Eu, acum, aici. Printre oameni. Mulți alți oameni. Și multe alte ființe. Plante și animale. Vii. Care au fost, încă mai sunt și care vor fi. Multe specii. Diversitatea lumii vii. Viețuitoare. Pe acest Pământ. Animale. Multe animale. Domestice și sălbatice. Dintre cele domestice, unele sunt considerate drept cele mai bune prietene ale omului. De fapt, câinele – cel mai bun prieten al omului. Câinii. Desigur, nu omul putea fi cel mai bun prieten al omului. Ci un animal. Câinele, într-adevăr, cel mai bun prieten al omului. Nu și invers. Adică, nu și omul, cel mai bun prieten al câinelui. Dar câinele da, este. Și ne plac câinii. Sau nu. Mie da! Dar nu-mi sunt prieteni. Sau poate îmi sunt. Nu știu. Dar eu mă simt singur, printre ele, toate aceste ființe, prietene sau nu.
Ori de câte ori ies afară, mă întâmpină o ființă patrupedă, îmblănită, nevorbitoare. Se gudură pe lângă mine. Nu-mi vorbește. Miorlăie. Desigur, cum să vorbească? Doar e o pisică! Și totuși, vorbește, dar cine să o înțeleagă; miorlăie… Știu de ce vine la mine. O mână interesul, nu că m-ar place. Sau poate că mă și place. Dar vrea ceva. Și știe. Că va primi mereu ceva de la mine. Ceva ce-i trebuie. De mâncare. Deci nu e condamnabil. Vrea doar ceea ce i se cuvine, ce-i asigură traiul, existența. Deci, interesul… Asta înseamnă că nu-mi e prietenă? Sau poate-mi e? Unica… cine știe? Nu pricep! Nu-mi vorbește! Nu-mi spune ce simte! Sau poate că da. Dar eu n-o înțeleg deloc; miorlăie doar… Și mă privește cu ochii ei mari, sticloși. E blândă. Frumoasă. Și-i dau ce vrea de la mine, ce-i trebuie. De mâncare. De fiecare dată. Am sau n-am. Fac rost pentru ea. Puțin. Și o mângăi. Îi place. Toarce… Și mie-mi place să cred că totuși îmi e prietenă. Singura. Ea…
Și poate stelele, noaptea. Cerul senin, negru. Plin cu puncte mici, gălbui, care sclipesc necontenit, timid. Dintotdeauna. Pentru totdeauna. Și ele sunt, există. Multe, foarte multe. Acolo, sus, departe. De ce? Nimeni nu știe. Toți presupun. Și presupun o groază de lucruri. Câte sunt adevărate și câte false? Cine știe? Dar stelele sunt, există. Deci trebuie să le cercetăm. Să le înțelegem, dacă se poate. Fiecare, așa cum poate, în felul său. Unii, doar cu privirea, cu ochiul liber. Alții, cu gândul, cu ochiul minții. Alții, cu echipament astronomic modern, adecvat, cu ochiul tehnic. Alții, nepăsători, deloc, în nici un fel. Dar toți le văd. Acolo, sus, pe cer. Multe. Gălbui. Sclipitoare. Punctulețe mici. Sfere. Le privim. Noaptea. Alte lumi. Pustii sau nu. Deci, dimpotrivă, animate, pline de viață. Stele, planete, sateliți, aștrii. Știm că există. De ce? Nu știm! Habar n-avem! Și nici nu ne interesează! Sau poate că totuși…
Chiar și lumea în care trăim, acum, aici, toți, e tot doar un alt astru al Universului. O planetă. Albastră. Terra. Pământul. O altă planetă dintre multe altele asemenea ei sau diferite. Iar Soarele este o stea. O altă stea dintre câteva miliarde de stele ale galaxiei. E steaua centrală a sistemului solar. Sistem compus din: Soare – o stea, 9 planete, 61 sateliți naturali, plus asteroizi și comete. Acesta este sistemul solar. Și totul face parte dintr-un ansamblu. Finit sau infinit. Nu știm. Vrem să aflăm. Dar nu putem. Nu încă. Încercăm. Ne depășește. Poate vreodată, în viitor, vom reuși. Nu noi, alții. Sau poate nu vom reuși. Nici noi, nici alții. Și totuși…
Nu e nimic pierdut. Totul se încadrează perfect în ritmul monoton al vieții. Început, sfârșit și de la capăt: un alt început, un alt sfârșit; un veșnic ritual. De când, până când? Nu există capăt. Dincolo de orice zid, există altceva. Mereu altceva. Se continuă. Altfel. Sau la fel. De unde, până unde? Nu știm! Poate vom afla. Vreodată…
Totul pare identic. Și ieri, ca azi, la fel ca mâine. Se repetă. Rutină… Ce se schimbă? Doar timpul. Sau nici el. Deși trece, mereu în aceeași direcție: înainte! Sau doar așa pare. Nimeni nu-l poate întoarce sau opri. Nimeni nu-l poate înțelege. N-are legi! Nu se supune! El e timpul – eternul dușman și aliat al tuturor. Nu stă în loc niciodată, chiar dacă uneori așa pare. Aparențe înșelătoare. Sau poate nu?…
Uneori, realitatea depășește ficțiunea. Totul pare atât de simplu și totuși e atât de complicat. Sau invers. Adică, pare foarte complicat, dar e mult prea simplu. Oricum ar fi, e dificil de înțeles... Ne depășeșete! Totul sau nimic. Cine sau ce să înțeleagă?
La început a fost cuvântul. Unul. Apoi mai multe. Multe cuvinte. Diferite. Folosite la vorbire. Adică sunete asociate cu lucruri, ființe, idei. Noi le numim astfel. Alții altfel. În mai multe feluri. Foarte multe feluri. Și vorbim. Mai multe limbi. Diferite. Scriem. Citim. Gândim. Noi, oamenii.
Și totuși, eu sunt, exist. Încă, acum, aici. Nu știu unde, cum, de ce. Nici nu mă interesează. În jur sunt mulți alții aidoma mie sau diferiți. Nu-i simt, nu-i văd, nu-i aud. Sau poate doar așa mi se pare mie. Și mă simt în continuare trist, ne-înțeles, inutil și… Singur! Între toți ceilalți. Doar eu; unul, nu mai mulți. Singur…