apatia plutește în aer ca un fum de țigară eliberat în silă după un alt fum un timp pe care mi-e lehamite să-l delimitez adorm visez un ceas și-n interiorul lui un șir nelimitat de ceasuri senzația de tunel care ticăie cad lovindu-mă de extremități mă agăț de limbi ascuțite mă abandonez căderii îmi simt capul greu îmi simt trupul obosit mă doare cumplit după ceafă și vreau să renunț mă trezeste o partitură la pian sunetul alert al clapelor vocea bărbatului mângâie ca un masaj urechile mele primesc sunetele avid stau cu ochii închiși și-mi imaginez marea privesc înspre larg e vânt clapele pianului sunt tot aici mintea mea refuză să se supună starea de lâncezeală coboară un nivel atinge marginile patului respir sau expir furie o furie mocnită care arde arde nimic nu mă salvează azi azi sunt atât de tristă încât am senzația că până mâine nu va mai rămâne nimic din mine mă voi rarefia puțin câte puțin sau voi mocni arzând înăbușit ca un foc aprins din greșeală
uneori nimic nu poate avea sens sensul lucrurilor îl dăm noi eu nu mai vreau să construiesc uite vegetez așa ca un mecanism stricat sau neterminat început cu prea mult zel și lăsat într-o criză de furie de un inventator bătrân obosit și deziluzionat scriu și scriu și scriu constatând ironică tristă resemnată că o anumită perioadă de care tu nu ești străin s-a creat întâmplător o ciclitate a faptelor știi îți vorbeam de musculițele care dansau în asfințit soarele stagnând între salcâmi ele sclipind ca niște licurici atingându-se doar o singură dată retrăgându-se fulgerător un dans fără muzică o stare hipnotică de liniște de renunțare în clipa următoare soarele a dispărut aerul s-a răcit greierii făceau un zgomot infernal senzația devenise trecut m-am ridicat și am părăsit scena pe verandă era răcoare acolo e mereu umbră se aprinsese o lampă în grădină m-am așezat pe scaun deși mi-aș fi dorit fotoliul meu mi-am lăsat mâinile să cadă în lături cîteva clipe apoi am încercat să-mi iau notițe despre ce citisem reține reține îmi spuneam minții mele care aluneca înspre grădină unde o anemonă a trăit fiind boboc mai mult decît deschisă atâta travaliu pentru a înflori pentru o zi ce inutilitate tricoul tău era grena așa cred trebuie să îmi confirmi se întâmplă uneori să mă cramponez de amănunte nesemnificative care mă erodează progresiv inexplicabil ce importanță poate avea ai spune tu dar uite vezi eu nu pot înainta dacă nu am imagini clare veridice ori tricoul tău e o dilemă pentru că
nu accept să nu-mi amintesc
deși se întâmplă ceva și uit tot câteodată
fapte amestecate cu senzații false iau locul realității tu spui că nu sunt false că așa a fost eu încerc prin acea metodă de a deșira în sens invers să reconstitui dar din motive neînțelese nu reușesc
apatia plutește în aer ca un fum de țigară tras în silă
pianul poate să fi fost închipuire
am notițele și mă bucur că ziua de
azi va deveni trecut
stomacul meu se strânge la ideea că grădina va deveni o amintire
ciclic
însă
când voi îmbătrâni cu încă un an voi fi cu tine.