IUBITE CITITORULE,

Cel care scrie încearcă să-și deschidă sufletul pentru a spune lumii ce gândește, ce a învățat, ce știe cât de cât. De fapt, încearcă să împărtășească din experiența sa. Scrisul este un fel de avere ascunsă și cel care scrie are dorința să știe și alții ce a fost și cum a fost în vremea când a trăit. Desigur că nu toți au un har deosebit, dar încercările nu trebuie evitate. Umblând prin lume, am încercat să-mi țin un jurnal intim, când aveam doar 15-16 ani. Atunci am scris totul cu o sinceritate dezarmantă. Un profesor din școala profesională m-a pus să-l citesc colegilor de clasă, apoi mi l-a cerut și nu l-am mai primit înapoi. Ce o fi văzut interesant în el nu știu și nici ce a făcut cu acel caiet de vreo 200 pagini scrise pe când lucrasem la șantierele din Ploiești și la Gostatul din Valea Călugărească, în special în anul 1957.
Am plecat de acasă la o vârstă fragedă și am ținut legătura cu cei de acasă, cu colegi, cu alte cunoștințe. În 1966, când am plecat din Baia de Arieș, am lăsat unui coleg o ladă metalică care cuprindea peste 600 de scrisori. Nu am reușit să mai recuperez din ele nimic, toate pierzându-se. Desigur, ar fi interesant azi să recitesc ce am scris sau ce mi s-a scris, deoarece în mare parte partenerii de corespondență erau persoane feminine, nu cred că e cazul să le nominalizez. Din această corespondență am învățat multe lucruri folositoare, care m-au ajutat în etapele superioare ale vieții, oferindu-mi acel imbold de autoperfecționare și autodepășire. Sigur că pe atunci nu puteai să-ți exprimi deschis tot ce ai fi vrut să spui și să ai unele păreri personale, printr-o gândire liberă, căci nu știai cine poate citi ce ai scris și puteai repede ajunge acolo unde nu te așteptai. Am învățat asta de la foștii mei colegi ai ,,facultății de drept comun’’ cum i se spunea coloniei de deținuți din Almașul Mare, că e bine să-ți ascunzi gândurile, ceea ce am făcut mulți ani, și poate, dacă nu s-ar fi schimbat regimul din România, nu aș fi reușit să scriu azi aceste rânduri. Chiar dacă îmi manifestam uneori dezacordul față de unele probleme ce mă nemulțumeau, am avut de suferit unele repercusiuni, care însă nu m-au marcat și nici nu m-au făcut să tac în alte ocazii.
De-a lungul vremii am corespondat cu foarte multe persoane, căci în anul 1961 am avut adresa publicată în revista ,,Tineretul Lumii’’ și astfel am corespondat cu o fată din Ungaria aproape un an de zile, bineînțeles fiecare în limba sa maternă. Nu m-am liniștit și în anul 1963 mi s-a publicat adresa în revista „Flacăra”, o revistă foarte citită la acea vreme, dar și de o calitate deosebită. Bineînțeles că mi-au scris multe fete, căci eu m-am recomandat pur și simplu miner, ceea ce pentru acel timp însemna ceva. Din acea corespondență, așa cum am afirmat, am învățat foarte multe lucruri interesante și utile în același timp. M-a impresionat o fată din Brăila care colecționa tăieturi din ziare cu accidente și catastrofe miniere. Respectiva fată nu avea nicio legătură cu mineritul și totuși o pasionau acele evenimente din domeniul meseriei mele.
Despre corespondență și alte lucruri mai speciale discutam cu unchiul meu Ioan LEONTE (moș Nicuță) din Turda, care îmi dezvăluia multe aspecte pe care eu nu aveam de unde să le știu. Dumnealui a avut mașină de scris care i-a fost luată de miliție, după ce a fost exclus din PMR, datorită faptului că n-a acceptat o anumită funcție. Pentru asta, a tras la lopată până ce s-a pensionat. În 1966, după venirea lui Ceaușescu la conducerea partidului, a fost reabilitat, dar pe parcurs și-a pierdut încrederea și în acest nou conducător, ajungând până la urmă să regrete pasul făcut, dar trebuia să facă asta pentru că avea copii ce trebuiau să meargă înainte prin viață. Moș Nicuță era și dumnealui un visător, pot spune ca și mine. Am regretat că nu am stat mai mult lângă dumnealui pentru a mai învăța câte ceva. În perioada cât am lucrat și am învățat la Baia de Arieș, am scris multe poezii, dar și ceva proză despre anumite stări sufletești, cuprinse în câteva caiete, care mi-au rămas la diferite persoane și nu le-am mai recuperat niciodată. Nu știu dacă au fost interesante sau nu, dar am certitudinea că aveau ceva în ele care ar fi interesat până la urmă pe cineva. Baia de Arieș a fost pentru mine un adevărat mediu de unde am avut multe de învățat și am câștigat o mare experiență de viață. Liceul din această localitate avea o pleiadă de profesori cu experiență, completată cu tineri dornici de afirmare. Aici puteai învăța carte, dacă voiai. Așa că multe din acumulările mele anterioare s-au cristalizat, devenind certitudini mai târziu. Am regretat plecarea din acest orășel transilvan, căci am pierdut un tempo în cultura mea , dar a trebuit să fac acest pas din alte puncte de vedere.
În anii de liceu am citit multă literatură, dar și multe reviste literare ale vremii cum ar fi: Tribuna și Steaua din Cluj, Luceafărul și Gazeta Literară din București, fiind abonat la cel puțin 10 publicații ale vremii, ceea ce însemna destul de mult pentru vremea respectivă. Când m-am transferat la liceul seral din Valea Călugărească, profesoara de limba română a fost foarte surprinsă că un muncitor cu sapa din viile gostatului vorbea despre anumiți scriitori cu libertate și destindere. Așa se face că am trecut clasa a zecea cu note destul de bune la materiile umaniste. Printre muncitorii gostatului, colegii mei de muncă, aveam reputația unui exilat, precum anticul Ovidiu la Pontul Euxin. Mirarea lor era și mai mare când auzeau că sunt miner și se mirau cum de stau la gostat pe bani așa puțini. Dar și această etapă din viața mea și-a avut rolul ei, care m-a ajutat să trec peste anumite probleme, pe care a trebuit să le rezolv în acele momente ale vieții. Din creația mea poetică din acea vreme se poate deduce că am avut o viață destul de tumultuoasă, în foarte multe privințe.
La gostatul din Valea Călugărească am avut fericitul prilej să cunosc oameni deosebiți, care știau să prețuiască omul după muncă, dar și pentru setea de a se autodepăși. Așa se face că nu am întâmpinat niciun fel de piedici pentru a frecventa liceul, așa cum aveam să întâmpin piedici când am ajuns la Moldova Nouă, cu toate că cei de sus spuneau că s-au creat condiții, dar în teren era cu totul altceva. Totuși, în anul de grație 1972, cu toate că aveam familie și copiii mei erau mici, am reușit să-mi termin liceul cu diplomă de bacalaureat. Cel mai mare sprijin l-am primit din partea soției mele care în acel an școlar mi-a fost mereu aproape, încurajându-mi eforturile și să trec peste piedicile puse de alții. Numai trecând prin astfel de experiențe, poți să vezi ce mult înseamnă familia și să ai pe cineva care să te încurajeze și să te sprijine.

Cu cea mai sinceră prețuire,
Mihai LEONTE