noaptea pe când luna-și face de treabă
mă ridic din trup și mă strecor până-n odaia de sub scară
acolo lumina se sfărâmă și cade pe podina de lut
adâncind o cruce ce-și lungește piciorul până sub scară
uneori, urc scara și-ntunecimea rămâne departe
alteori mă-ntind și umbra îmi intră-n carne
până simt răscolirea apelor
a părelnică suferință
în odaia de sub scară candela nu încălzește
numai lutul mai răsuflă
aburind jumătățile dospite ale lunii
de-acolo de jos pare că scara trage toată casa
pe drum de lumină
mă ridic luând crucea-n spate
și cobor cu picioarele pe pământ
târându-mă până la marginea patului
îmi trag sufletul de trei ori
și mă cufund în apele visului
fără teamă
călcând
treaptă după treaptă
până-n podul cerurilor
acolo amintirile miros a zăpadă
și-a iesle.