da, lucru de mare taină
căci ea fusese zidită-n carnea tăcerii făr' de alt rost
decât acela al prelingerii unui timp din-năuntru înspre-n afară
ea nu simțise-n toată viața ei
carnea tare și ruginit lustruită a fierului
odihnindu-și uitarea în ea.
gaura cheii nu știa ce-i cheia
dar știa toate bălțile și dâmburile
ce se aruncau la picioarele ochiului scormonitor
gaura cheii știa să scuture toți norii pufoși
obligându-i să se-ncaiere ca-ntr-un teatru antic
departe de spaimele mele...
gaura cheii spunea vântului să-mi aducă frunzele galbene și grele de ploi
și tot ea, seară de seară, făcea loc lunii ostenite
să se strecoare în cameră
și să se culcușească pe preșurile de coade ale bunicii
gaura cheii a fost fereastra mea către lume
mereu boltită, luminoasă și răbdătoare
lăsându-mă să mă strecor prin carnea lemnului
în lumea de lumină...
o singură dată, trei zile la rând
a fost rea cu mine
scoțând toată întunecimea pleoapei
și păstrând în tăcere, pe masă, între patru stîlpi de lumină
gura cu luciri de ceară
mai târziu mi-a spus că ochii mei de copil
nu trebuiau să vadă șirul îngerilor
veniți s-o ajute pe Buna
să treacă pragul luminii alături de toate poveștile ei
astăzi, gaura cheii oarbă și știrbă
s-a prăbușit în uitare
căci lumile nu-și mai strigă una alteia
veștile de peste iarnă