Grevă în Jakarta
Am ocolit întodeauna companiile cipriote, auzisem zvonuri că nu plătesc salariile, drept pentru care nu doream să le verific și pe pielea mea. Din Constanța am semnat un contract pentru o navă grecească, angajat fiind pe funcția de ofițer II - punte. Ajuns în Grecia descopăr faptul c-am semnat pentru o companie cipriotă....dar cei de la bord mă liniștesc, plătesc salariile la timp.
...dar ceea ce urmează să povestesc se petrece la sfârștul contractului meu, după opt luni.
Nava se află în radă, într-un oraș din westul Indiei (Puri), în care am stat trei luni!... nu exista aer condiționat, așa că pe timpul zilei, vaporul se încingea ca un cuptor. Cei care aveau ghinionul să aibe cabinele lângă sala mașini, unde cădura emanată de motoare dubla căldura solară, se coceau dublu.
Vă închipuiți că se dormea pe punte, bine acoperiți, deoarece pe timpul nopții temperatura scădea dramatic, iar după condensul de dimineață apa acoperea totul cu o peliculă.
La bord nu mai exista apă potabilă, beam resturile de pe fundul tancurilor, apă plină de gunoaie, probabil infectată, deoarece aveam toți frisoane. Stăteam cu șubele de lână pe noi, cu toate hainele groase și-n momentul în care simțeam că începem să ne încăzim le aruncam de pe noi în cea mai mare viteză. Dacă întarziai le puteai stoarce de transpirație și nu-ți puteai permite acest lucru...deoarece venea din nou, în scurt timp, frisonul rece.
Și după această privire de ansamblu, să ne întoarcem la povestirea noastră.
Ospătarul de origine pakistaneză, solicită plecarea acasă. Era la primul voiaj, venit pe mare pentru operația soției, bolnavă de plămani. Avea 32 de ani și 4 copii. Acum banii necesari se adunaseră, era la finalul contractului și pentru că aflase că soția este internată în spital, și-a cerut repatrierea.
Comandantul, un grec la 68 de ani, îl refuză. În același moment, datorită condițiilor inumane, echipajul și-a cerut repatrierea. A pus capac faptul că intrați în port, au aflat că se putea aduce apă potabilă la bord dar armatorul a considerat că nu-i necesar, precum și refuzul armatorului de a se asigura medicamentația necesară tratării frigurilor.
Sunt la sfârșit de contract și nu vreau să mă implic, aș avea numai de pierdut. Fiind singurul membru ITF (sindicatul marinarilor din Anglia) presimt că multe belele se vor sparge în capul meu.
Totuși la rugămintea ofițerului III – punte, român, care se implicase cu trup și suflet acestei acțiuni, accept să dau un telefon în Anglia, la reprezentantul ITF al zonei din India, spre al ajuta pe ospătar.
Spre surprinderea mea, acesta, mai că nu ma luat la bătaie. Sunt debusolat, așa că-i dau telefon celui care ma primit în ITF, din Kiel, Germania. Acesta a fost la fel de surprins de reacția agentului respectiv, apoi mă sfătuiește să trimit fax, deoarece acesta este document oficial. Răspunsul la fax, dat de aceași persoană...”Da! Totul se rezolvă. Să nu ne facem griji!”
Ajunși la vapor, altă surpriză! Comandantul ne ia la ture „...de ce am telefonat la ITF!” Îl sunase armatorul!
Și încep presiunile asupra echipajului, comandantul dorește să-i repatrieze în următorul port, dar fără să le plătească salariile (cică vor fi trimise fiecăruia acasă). Cum eu am terminat contractul, nu sunt afectat de acest lucru și deoarece sunt singurul în această situație încerc să nu mă implic.
Nava termină de încărcat și plecăm spre Jakarta, Indonezia.
Ajunși în port aflăm că soția ospătarului a murit. Oamenii se strâng la ușa comandantului pentru a-i permite acestuia repatrierea.
Comandantul începe să râdă, moment în care îmi pierd controlul și sar să-l bat. Sunt ținut de ceilalți marinari, inclusiv de ospătar.
Peste o oră declarăm grevă generală și solicităm trimiterea noastră, a tuturor, acasă. Vine televiziunea, filmează cum dormim pe punte, pe cartoane cu păturile langă noi. Ne adună în careu să vorbim. Când îmi vine rândul, firea mea de artist (sculptor) își dă în petec și după ce le zic de soție și copii, îmi dau lacrimile și ies din cameră. Spre surprinderea mea, la sfârșitul adunării, aflu că am fost declarat liderul lor.
A urmat o perioadă de două săptămâni în care am fost la toate ambasadele celor de pe navă, inclusiv la cea a României. Toate ne-au ajutat, în special cea din Pakistan, care avea putere mare în Indonezia prin religia comună (mahomedană).
Armatorul a angajat alt echipaj pentru descărcare din Pakistan, greșeală mare...au intrat și ei în grevă când au auzit ce s-a întâmplat și au văzut condițiile de la bord.
Până la urmă am reușit să ajungem acasă, cu salariile la zi... binențeles, eu am intrat pe lista neagră a companiilor cipriote.
P.S. – Din România am primit pe toată această perioadă numai faxuri de amenințare. Toate documentele le-am păstrat, pentru a-i ajuta și pe alți marinari să învețe din pățaniile noastre.