Ana se trezea în fiecare zi de după masă se deplasa perfect flexibilă la baie, se privea în oglindă dar imaginea se strecura undeva în comun, deși nu era.
Ana se ofilea, dar se trezea satisfacută. Dezamăgirea venea de abia după miezul nopții când filmele mucegăiau în irisul ei de abanos.

Apă moartă pentru vindecare.

Sordidul adevăr era că se simțea fericită uneori, avea un mod ciudat de a privi lucrurile, dincolo de ele.
Ana putrezea nepăsător pe canapea. Visa la trenuri și animale mitice de pradă.
Ana dispărea bucățică cu bucățică, membru cu membru, dar asta niciodată n-a fost o problemă pentru ea. Durerea era de fapt doar o bliă, flexibila și iritantă, ce-i drept. Dar era o bilă. Si nu-și aducea aminte ca vreo bilă vreodată să fi fost mortală. Se simțea iubită de regrete, oricum era și asta o iubire, sau mă rog, cel puțin o stare. Ana era iubită, mestecată, topită în acidul gastric al disperării.
Și iubirea transcende, mocnește pentru totdeauna în paharul zilelor statice,inevitabile.
Ana se juca în fiecare zi cu o cutiuță ruginită îngropată în gradina buruienoasă din spatele casei. Îi plăcea să se simtă împăienjenită de plante, ca și cum ar fi existat posibilitatea, ca din tufișul de urzică să iasă o altă specie de Ane, turme, cirezi de Ane, minunate, poate blonde, energetice, robotice, umplute cu visuri simple. La primul pas se oprea așteptând un sunet familiar de realitate, chiar dacă paralelă, dar amăgirea făcea parte din jocul ei de rutină. Apoi cutia devenea universul tuturor vârstelor din ea. Însă redundanta cutiuță trebuia să rămână ascunsă, după regula sfântă: fă-ți în fiecare zi o mică bucurie, apoi adună aceste mici bucurii într-o grămăjoară sterilizată care se fierbe la foc mic pentru suspans și se administrează fierbinte în zile de monotonie rece. Se servește, opțional, cu garnitură de public, dacă acesta este la îndemână.