De multe ori am stat și m-am gândit cum le-au venit ideea acelor meșteri zugravi să vopsească în albastru celebra Mânăstire Voroneț. De ce și-ar firidicat ei ochii înspre albastrul cerului și nu au privit înspre brazii verzi ce înconjoară vastul cartier al orașului Gura humorului.

Aici am crescut, dar niciodată nu am văzut cu adevărat adevărata frumusețe a locurilor. Niciodată nu am privit spre măreția stâncilor și dealurilor împădurite cu aceia-și ochi ca atunci când m-am întors pe plaiurile natale după o lungș perioadă de timp. De ce? mă întreb. Poate pentrucă eram obișnuit ca zi de zi să ascult cântecul broaștelor ce-și aveau locul în tr-o baltă din spatele casei, sau vântul ce răscoleau crengile bătrânilor brazi.

Mulți turiști ce veneau să viziteze mânăstirea spuneau că aici este ca un mic Colț de Rai, dar eu nu vedeam nimic deosebit. Acum, în sfârșit, văd în ce constă Raiul.

Înconjurat de munți împăduriți cu brazi, molizi și fagi seculari; desprins de restul lumii prin legendarul Râu, Moldova; străbătut de la un capăt la altul de un pârâu repede - Voroneț - ce adăpostește în el păstrăvii aceia delicioși, cu știolboanele și cascadele lui ce-și croiește drumul printre stâncile șlefuite de miliardele de tone de apă ce le-au atins, îl face întru totul deosebit.