Îmi rănesc gândurile cu miile de întrebări pe care mi le așez pe umăr și mă îndemn să tac acele tăceri pe care mi le-am reprimat o viață.

Între noi doi tăceri și schimonosită viață ce pare să se retragă din vene și din viscere.

Nu ți-am spus niciodată cum te-aș dori și nici măcar cum mi-aș dori să fie omul de lângă mine. Ti-am spus doar că undeva în viitor sper să găsesc tăria unui umăr și albeața unui vis pe care încă nu îl simt al meu. Ghici cine sunt și cine suntem? Doi luntrași spre împărăția lui Hades, obosiți de negura viselor neîmplinite și prea puternici ca să cerșim ajutorul celor ce ne strigă de pe marginea bălții „Vai vouă!”...
Nu mai credem în noi și ne prelungim agonia...

Îmi pare mie sau chiar nu ne mai putem vorbi fără să ne rănim? Vorbești de parcă nimic nu ar conta în această blestemată luptă cu viața, de parcă ne-am fi pierdut picioarele pe câmpul de bătălie și acum nu mai avem putere să ne târșăim....Om fi dus și noi o luptă în Vietnamul din noi și ori am pierdut-o, ori ne învinovățim stupid pentru că obuzele ne-au lăsat fără trăire... Vorbești de parcă aș fi doar o umbră pe apa din care sorbi cu nesaț viața... Îmi vorbești de parcă umbrele s-ar fi aciuat în rucsacul tău ca să te hărțuiască, oarecum prea devreme și oarecând prea târziu... Încă nu ți-am murmurat acel cântec de leagăn cu care îmi alint la sân visele, încă nu ți-am arătat răsăritul pe care mi l-am promis....încă nu ni s-a intamplat plutirea...fi-va oare plutire sau fi-va doar un gând?