E frig, ninge, cu pene de îngeri, cade polei lucios ca bucile obrajilor de cupidoni, iar s-au așternut aeroglisoarele pe trotuare și nu pot să nu constat criza cernută ca și chiciura peste calotele noastre glaciale, sau ar trebui să spun glaciare, acum cînd inversiunea polilor e aproape, și pe apocalipsa, eclipsa și elipsa existenței ne învîrtim ca o mouche vert d’espagne beată de soare, pe panglica, nu a unei tenii abisale, ci pe cea de Moebius postulată.
Doamnelor, feminine în chintensența voastră anatomică, ce litere pure îmi iasă din timpane! Scriu și frisonez fiindcă afurisita de iarnă mă privește dintre găurile asfaltului, astă-vară ignoram avertismentele venite din EuroAsia, sărăcia de cicloane avortate-n pîntecul meridian lichid și conchid: aerul devine superflu în caniculă, iar băile de praf ale vrăbiilor dogmatice au efecte benefice asupra tenului.
Limba mi se lungește, ajung cu papilele din Labrador pînă-n Myanmar, ling palimpeste cu gust de căpșuni și mă limitez la acreala diacriticelor neghioabe, ca pînă acum.
Subtilitatea auzului nu stă-n lanțul ondulator armonico-dezarmonic dintre timpan, scăriță și nicovală, ignorînd senzațiile venite prin trompa lui Eustache din străfundurile uleioase ale unei langue d’ oil apriorică, ci din pipăirea lobilor gingași ca gelatina de fructe, voluta neionică a coloanei sonore, apendice roz al pavilioanelor, sub care doamne cu malakof sorb tea și molfăie cookies. E calin mersul acesta pe bicicletă, cînd în pulberea sepia a dangherotipurilor de gen deslușesc avertismente macabre și-atunci cum să vă zic, se vor învîrti mori de vînt în Bangladesh. Și chiar în Madhya-Pradesh, sau în Bihar spre crupele nude ale catrenelor lui Tagore. Amorul de-o clipă ce se-nfiripă între mine și cititor!
Unchiul Elias stă lîngă ghizdul puțului și spală picăturile ce picură goale din ciutură. Mercur greu pe policarii lui obosiți de mînuirea trăznetelor. Mercurialul aptitudinilor lui de-o viață. De ce spală picăturile cu abur divin e la mintea cocoșului ce rîcîie în ogradă, ca să le așezăm luminoase în bibliotecă, printre frunze de verbină și gîndurile de Hanuka. Atunci cînd sacrifica-vom vițelul cel gras, cu îngăduința lui Brueghel cel Bătrîn, se va putea întoarce și fiul risipitor acasă.
Toate tăcerile sunt răspunsuri fără întrebări, asta e de cînd Gog și Magog s-au dat creștet în creștet pe pampasul imaginației noastre, fără să se aleagă decît cu niște colosale cucuie peripatetice. Aristotel, lingîndu-și degetele unse de ostropel, mi se pare mai plauzibil decît analiștii socio-economici de astăzi.
„Ai observat, mă întrebă unchiul, că de cînd s-au rărit uraganele, luna nu mai apune în același pătrat? Uită-te atentă pe lîngă subsuoara palmierului lui Robinson și-o să vezi că umbra coarnelor ei are un contur enigmatic, ca o seceră a Demetrei culegînd spic cu spic, speachurile radiotelevizate!”
Tac și mă preling dalistic pe lîngă arătătorul mare de la ceas.
„ Da, exact acolo, unde cîntai tu microsioane și spuneai că ai văzut cum ninge cu anaconde! Mătușă-ta nu te-a crezut, te-a trimis chiar la un consult ginecologic, de parcă Pasteur poate pasteuriza vise!!
Stau și aud, ritmul valului în nervi...mareea mă aplaudă și mă întreb: de unde știa el unde începe și se termină alunecarea mea prin tubulatura calină a poemelor? Poate că acolo, în azimutul clipei, totuși introspecțiile nu-s chiar aerosoli de amintiri!