Nu știu dacă am exact ce să scriu, dar presupun că întotdeauna poți găsi ceva de comunicat cuiva. Puțin ciudat să te destăinui cuiva, atunci când nu-l cunoști, dar să consideri că îl știi încă dinaintea nașterii tale... e prea mult. Oare așa să trebuiască să fiu și de acum încolo, sau pot fiu eu, cea care de fapt parcă nu sunt. Te zbați pentru cei care ți-au cerut ajutorul; ajungi să nu mai dormi nopțile de griji și începi să aberezi. Nu te întrebi de ce, crezând că e deja un lucru normal. Aștepți să vină sfârșitul de sătamână și ești dezamăgit. Iarăși, după ce ai ținut morțiș să vorbești cu acea persoană, planurile se duc pe apa sâmbetei din cauza acelorași factori. E o durere care nu apasă, dar doare. E dulceagă și lacrimile pe care le verși nu sunt o supărare, ci o ușurare. Dacă ar înțelege asta și ceilalți... dar, ei, nu din contră, te bat la cap și mai mult, te obligă să le spui ce ai, iar dacă le spui că nu te doare faptul că plângi, te vor crede mincinos. Ce să faci astfel? Din păcate nu prea multe. Rabdă trecerea timpului care zgărie pardoseala. Te enervează și crede-mă că ai vrea să ți se golească trupul de toată seva și de tot sângele care îți curge prin vene. Îmi amorțește mâna gândindu-mă și mă face indiferentă imaginarea.
Versuri... adânc păstrate în suflet, dorințe și dureri apăsatoare, care, nevrând, mă fac să vreau să visez, să fiu iar o enigmatică. Este totul scris în inimă și în ghearele ascuțite ale minții. Chiar dacă pare greu de crezut, de făcut, de sperat; chiar dacă pare ce nu e, este exact ceea ce este și totodată și ceea ce nu pare a fi. Curiozitatea pare să prindă valoare, culoare; pe măsură ce înaintezi în viață, cu stupoare afli că știi atât de puțin.
Pentru o secundă ai vrea să pieri în mulțimea de noțiuni, dar e ceva care te ține, te păstrează prizonier în dorința cunoașterii. Ce? Curiozitatea cunoașterii, precum și arta cultivării intelectului, ce dă mai bine, care te uimește și pare a fi inestimabil. E zgomot... nu infernal, nici angelic, patetic, ideomatic poate. Sunt zumzete afabile peste tot. Durerea din gât e mai puțin supărătoare, dar mă deranjează ora ceasului. Iarăși... texte fără noimă... minuscule părți din gândirea umană, scufundate într-o beție a gândurilor.
Înțelegi ceva din amalgamul de cuvinte? Dacă ai spune că da, ți-aș spune că nu ai minte, pentru că niciodată nu vei afla ce înseamnă cu adevărat un cuvânt. E un sunet sau o sumă de litere? De unde să știi când nu poți face diferența?! E o lume străină și prea ciudată, aceasta a întortochelilor și complicării lingvistice de către oameni!
Rânduri goale, cuvinte pline, gânduri șterse, prăfuite și uitate într-un dosar al anului: nicicând, oricând... . De-am ști să prețuim ce trebuie, nu am avea atâtea membre cât să le cuprindem, căci trebuie să prețuiești fiecare secundă, să nu îți bați joc de ea, că una e și e prea scurtă pentru a o prinde și a o da înapoi.
Înger... demon. Eu sunt mijlocul, oaia gri a societății, nici albă nici neagră, mai pestriță, dulce-amăruie pe interior, cam scorțoasă la exterior și scumpă la vedere. Mândrie totală acumulată cu stupiditate; iubiri nebănuite și acum, rânduri pustiite în amar și oboseală. Lacrimi de aspră fericire, nicicând încremenită pe dinafară, cu un vis copilăresc, ambiguu și cameleonic.
Mormoloc biped, cu un cap și două mâini. Prostie și inspirație la pătrat... . Expusă în poli, supusă operațiilor stoechiometrice, calculând rata de reîmprospătare a caracterelor heterozigote. Gene primite de la părinți, e cu putință oare sa fiu eu ghinionistă? Cum? Grupă sanguină AB... IV? Nu se știe... doar că, dacă ar fi așa? Atunci ce? Bețivă și nebună... râd... nu râde! E serios... e serios și amuzant... hilar, gelatinos, picior stâng în loc de drept, moarte clinică versus moarte prostească. Hă? Elemente necombinate, băgate la “murat” și servite acum grămadă. Amalgamul din camera “mea” îmi demonstrează că nu sunt în apele mele. Neîngrijirea mea mă face să sufăr, dar din păcate nu am ce face.
Verde, culoarea care nu mă face să mă simt bine. Mă gîndesc la copii cruzi, minte în minus, gănduri eronate, dar adevărate. Nu mă întreba la ce mă gândesc acum, nu te mira dacă aceste cuvinte nu au noimă pentru că scriu și ascult lucruri din două locuri diferite. Scriu ca să te afli tu în treabă, să te plictisești și mai tare, căci nu mai am pic de romantism, credibilism, tărie și speranță în mine.
Nu te întreba, mira, juca, jura, minții nimănui, nici măcar ție pentru că nu vei ajunge nicăieri astfel. Roagă un înger să te ajute și așteaptă.

În concluzie, viața este simplă și complexă. Putem spune că ființa umană este foarte greu de înțeles, fapt demonstrat prin acest complex de cuvinte, reprezentat prin termeni specifici ai diferitelor științe ale vieții și nu numai, printre care biologia, chimia și informatica, aduși la un loc numai și numai ca să prezinte în același limbaj... care? omul.
Folosind cuvintele cu sensul lor conotativ, imaginația umană prinde contur, lumină, dezlănțuindu-se pe parcursul scrierii tot mai mult. Poate că la prima vedere pare să nu aibă nicio logică, dar analizând în amănunt, ajutându-ne de cunoștințele de psihologie, putem înțelege până și o minte bolnavă. Vreau să arăt că trebuie să privim întotdeauna mai departe de cuvinte, să tragem “perdeaua”, care nu ne lasă să înțelegem cu adevărat mesajul transmis, să nu mai tragem concluzii pripite, care nu își au rădăcini decât în cuvinte.
Sunt teorii, proverbe sau expresii, fapte științifice, presupuneri, foarte cunoscute dar, ascunse printre rânduri și cuvinte. Este vorba de cursul vieții omului, ca stare de spirit, chiar dacă nu pare... .