Anumite popoare din antichitate nu socoteau decât zilele fericite. Este și cazul unui înțelept care în pragul morții și-a făcut următorul epitaf: „Am străbătut 56 de ani și am trăit doar 4." Marc Aureliu, împărat și filosof roman


Sunt un simplu martor. Desigur nu un martor al lui Iehova, ci doar un martor al vieții. Al vieții voastre bineînțeles, viața mea nefiind esențială pentru misiunea ce o am pe acest pământ. Eu sunt doar un martor tăcut al bucuriilor și tristeților voastre. Vă privesc în liniște, suspendat, cât mai atemporal, fără patimi sau sentimente.
Zilnic îmi fac raportul mental către superiorii mei, și continui să-mi fac treaba fără să aștept vreun semn de la ei. Bineînțeles, ei nu sunt cei de la SRI sau CIA, ci ceva mai de sus, de deasupra lumii și a materiei. Așa, e drept, mă bucur de o oarecare independență, benefică pentru corectitudinea rapoartelor mele. Desigur eu nu vă privesc de sus, ci mai degrabă de foarte de jos, de alături, compătimitor, conștient permanent de nefericirea lumii în care trăiți, de efemeritatea fericirii pe care cu toții o căutați.
Din păcate știu deja că fericirea nu este o stare normală a omului este doar o senzație tip secundă, care trece imediat ce a fost gustată. Firea omului nu este compatibilă cu fericirea permanentă. Ea trebuie cumpărată zilnic, cu multă angoasă, chiar suferință. Fericirea este un sentiment pe care nu îl poți împărți cu alții, nu îl poți descrie deplin, este poate cel mai intim sentiment al omului, cel mai personal, ca o amprentă a sufletului.
Sunt oameni care nu cunosc fericirea și totuși trăiesc, deci fericirea nu este un lucru esențial. Este doar un premiu care se autoacordă sufletului nostru printr-o chimie subtilă a minții. Fericirea este un orgasm al sufletului, un spasm plăcut al minții, singura secundă în care conștiința noastră umană se detașează de trup și își gustă măreția. Nu confundați fericirea cu binele și plăcerea: binele este supus condiționărilor sociale, iar plăcerea este mai mult o însușire a materiei, a trupului, decât una a spiritului și minții.

Pentru că nu am vrut să fiu influențat de istorie, nu am citit mai nimic despre fericire. Fericirea nu poate fi gustată citind descrierile făcute de alții, de ceilalți. Nu am citit nimic din marile cărți de istorie, filosofie, artă sau literatură. Am ignorat toți marii autori ai fericirii. Am citit în schimb câte ceva despre suferință și tristețe în toate nuanțele lor pentru că trebuia să învăț în primul rând ce este tristețea, pentru a putea recunoaște cu ușurință fericirea. Recunosc că în vremea de astăzi, televizorul mă ajută foarte mult să învăț despre tristețe, așa că de o bucată de vreme nu mai citesc nimic. Doar privesc la televizor și de cele mai multe ori, pe fereastră afară, la voi. Nu citesc nici ziarele sau blogurile de pe internet pentru că nu vreau să-mi încarc mintea cu minciuni despre fericire. Pentru un studiu serios, aproape statistic, extremele trebuie excluse din start. Așadar afară cu politicienii de cretă, vedetele de ocazie, artiștii efemeri, scriitorii de curte, filosofii de mahala, manipulatorii de conștiințe, liderii pseudoreligioși, infractorii morali și penali și toți ceilalți extremiști ai vieții, eviscerați de orice umbră de normalitate. Nu mă las înșelat de fericirea simulată a ,, vedetelor “ de la televizor. Singurătatea lor lăuntrică le trădează aceeași tristețe în care trăiți și voi cei care îi admirați și imitați.
Prin prisma acestor renunțări recunosc că pentru lumea de azi sunt un incult, dar un incult normal, deci sunt și un martor obișnuit. Stau singur, departe de orice participare sau confruntare, nu actionez, nu mă implic, nu am încredere. Îmi fac raportul zilnic, sceptic, în zona mea de viață, fără pretenții deosebite și atât.

Uneori rememorez, pentru comparație, vechi rapoarte ale unor foști martori ai umanității. Dintre toți cel mai aproape de mine l-am găsit pe Mircea Eliade, pe care mi l-am luat ca mentor și ghid. Și iată că ceea ce spunea el prin 1933 seamănă foarte mult cu ceea ce se întâmplă astăzi cu voi:

,, Trăim atâta mizerie, experimentăm cu toții atâta lașitate și abdicări ( un om cu adevărat cinstit, în sensul clasic al cuvântului, ar trebui în zilele noastre ori să asasineze, ori să se sinucidă: refuzând prin acest gest de curaj să ia parte la contemporaneitate ); ne vedem siliți în fiecare zi să asistăm la atâta suferință nedreaptă; înțelegem în fiecare zi că suntem neputincioși să alinăm suferințele acestea, ca orice am face suntem și rămânem neputincioși- încât ajungem fiecare să realizăm condiția tragică a existenței noastre sociale. ( … )
Există astăzi în lume o suferință meschină, cotidiană, inferioară; o suferință biologică, nu una umană și spirituală. Tragismul acesta de fiecare zi pe care îl trăim cu toții nici nu ne ajută, cel puțin, să ne adâncim sufletul nostru, să-l conducem spre mântuire. Noi suntem ursiți să înțelegem neputința nostră umană, limita voinței noastre, nedreptatea predestinată acestei Lumi – auzind cum alții au miliarde, iar alții mor de foame, asistând cum cele mai curajoase porniri sunt înecate în ticăloșia sfârșiturilor, știind cum totul se cumpără, totul se vinde. Este o așteptare tristă pretutindeni în lume. O așteptare a întregii vieți colective, neliniștită, chinuită. Ce miracol va putea sparge zidul de noroi care ne sufocă? Începi să disperezi chiar la posibilitatea acestui miracol … “

Cu toate acestea îl aprob pe Nicolae Steinhardt care în Jurnalul fericirii vorbea atemporal parcă:

,, … despre trei fenomene ale timpului ( nostru ): invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade.
Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere.
Al doilea: au sosit – pur și simplu, în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce se află.
Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați. “

Într-o lume în care domină instinctele primare extreme precum foamea și setea de înavuțire, adevărul este că în scurt timp nu vom mai putem recunoaște fericirea cea adevarată atunci când o întâlnim, fie și pentru o clipă, în viață.

Cât despre miracole nici nu mai poate fi vorba. Doar Dumnezeu și oamenii cumsecade știu de ce.