O, e deja sfârșitul vacanței! Trei luni au trecut de parcă ar fi trecut o săptămană. Deja mă gândesc cu groază la serile geroase în care o să mă îndrept către casă, de la școală, de orele strigător la cer de plictisitoare în care mă gândesc la plajă, la apă, la mare...Of, ce vremuri, ce clipe! Va fi nevoie să mă obișnuiesc fără prietenul meu, fără prietenul meu cel mai bun ...era un obicei să vorbim în fiecare seară despre diverse lucruri; profi, școală, hobby-uri, dragoste, mai rar cărți, tehnologie ș.a. A, și de ce trebuie să mă obișnuiesc fără el? Pentru că am făcut o prostie și l-am pierdut...de tot! Și când mă gândesc că avusesem de gând să renunț la prietenul meu pentru el...totul s-a întâmplat atât de repede...Nu era cum credeam eu, dar mă simțeam foarte bine lângă el, era amuzant, mă făcea să simt că trăiesc...Și prietena mea cea mai bună...of, oare ce face acum? Nu mai știu aproape nimic despre ea..știu doar că e plecată în Italia, cu familia...mi-e atât de dor de ea...! Ah, și cât de rar intră pe messenger..mă enervează atat de tare! Lăsând asta la o parte...mă consolez uneori, când mi-e greu de obicei, că liceul înseamnă pe lângă muncă, și distracție în scurtele pauze...cu prietenii..chiar că, unde-mi sunt toți prietenii? Of, și parcă nimic nu mai contează atât de mult dacă nu e el lângă mine..știe că îi e greu fără mine, dar își dorește suferință, îi e dor probabil, să simtă cum inima îi este strânsă într-un mănunchi de durere și cum sufletul îi este decolorat de banalitate. Eu m-am obișnuit cu suferința, așa că n-o să fie foarte greu pentru mine! O să fie nevoie să mă obișnuiesc iar cu figura sobră și dură a profei de chimie, cu glumele nesărate și cu principiile de pe vremea comunismului ale profului de mate, cu "prospețimea" profei de engleză și tot așa...Trebuie să-mi meditez sufletul cu ceva timp înainte de începerea școlii, pentru a se obișnui cu nedreptatea și duritatea! Mi-am pus în gând să fac un păcat prea mare pentru inima mea și să mă gândesc la prietenul meu...la fratele meu, cum îmi plăcea mie să-i zic...mi-aș dori să mă înțepe albina fericirii și să fie din nou lângă mine! Parcă văd că ieșim iar împreună, facem mișto de bătrânei, umflăm baloane cu heliu, râdem pe stradă de zice lumea că suntem evadați de la spitalu` de nebuni...mi-e dor de vremurile alea!
Și acum plec, căci patul moale și cald îmi zâmbește provocator, plec sperând la zile mai generoase în ale fericirii!