M-am trezit și azi, complet spartă.
A nu știu câta oară când încerc să-mi aprind neuronii la flacără de băț de chibrit. Rămân blocată cu capul jumătate pe pernă, jumătate pe sub alta, convinsă că voi avea nevoie de o busolă ca să aflu pe unde mă pot da jos din pat.

In fiecare primă clipă de trezire, îmi dau seama cu atâtă idioțenie că nu-mi simt corpul. Evident, aceleași revelații de om prăjit. Primele secunde simt o trezire milenară din adâncurile ființei, strigarea propriului suflet pierdut într-un întuneric autoindus. Se aprinde primul neuron și panicat începe sa strige după alți supraviețuitori ai recentei doze.
Treptat, încep să-mi descopăr degetele de la picioare, gambele, coapsele, mâinile, părul și fața și încep luciditatea prin a nu mă recunoaște. Imi simt străina identitatea dată, corpul în care încerc să demarez procesele gândirii.

Mă ridic, și știu că am depus efort, dar nu mi-amintesc strofocarea. Mă ridic și rămân scurt timp fixată pe ceva, cât să-mi amintesc cum funcționează aparatul locomotor. Renunț și aleg iar patul. Mă-ntind atât de plăpând cu ochii închiși și mâinile așezate randomly pe mine. Subit, creierul începe să proceseze informațiile din palme, și deschid ochii cu cea mai minunată senzație a exploratorului pe calea aflării unei minuni.

Mă scurg din pat cu incertitudinea că aș fi dormit, nesigură că eu aș fi eu și pe drumul spre bucătărie îmi pun de vreo trei ori problema locației mele.
„Mă, asta parcă nu era aici. Oau, ce e asta?”
Sunt cinci metri din pat până-n bucătărie. Cinci metri plini de prostii care mă surprind de fiecare dată.

In mijlocul bucătăriei am un scurt moment de luciditate și-mi dau seama că nu-mi amintesc cum am ajuns acolo și ce vroiam de fapt.
Mi se spune „Bună dimineața!” de undeva la care răspund fără să îmi dau seama și râzând „Aha, da neața!” și continui sa râd încă cinci minute fără nimic amuzant în jurul meu.

Spun:
„Vai, am sentimentul că aseară au fost multe revelații. Oh, da, vaaai ce tripuri proaste mi-a dat filmul ăla. Deci, m-a deprimat total! Cum să spui frate așa ceva?! Că suntem halucinația unui organism pe moarte. Deci, mă, cum au ajuns oamenii ăștia așa deștepți, sau ce-au luat de au ajuns la stadiul ăsta de prăjeală?!”

Uneori, interlocutorul meu e un pic mai treaz decât sunt eu vreodată, și este sursa multor clarificări. De data asta m-a informat că filmul revelator nu era film revelator. Era un documentar de pe Discovery Channel pe biologia micro-organismelor. Aha, deci biologia micro-organismelor...Deci, de obicei în diminețile de tipul ăsta, creierul meu nu poate să calculeze cu certitudine cât fac 3 cu 4, cu atât mai mult să asimileze un concept de tipul biologia micro-organismelor.

După mai multe încercări, reușesc să-mi pun în cană niște ceai și s-o ridic cu ambele mâini spre buze, fără să știu prea bine cum funcționează întregul proces. Mă amuză copios cum cu mișcări schizofrenice mâinile refuză să-mi asculte creierul. Uite aici revoltă și totalitarism. Suntem toți conduși de un creier bolnav de afirmare.

Mă întorc în pat, dar nu îmi amintesc traseul. Incerc să mă întind, dar se pare ca am mai multe zone damaged și sfârșesc prin a mă așeza în cea mai inconfortabilă poziție, pe care un creier sănătos nu ar alege-o nici în pericol de iminent deces pentru odihna trupului.

„I-auzi! Ce super tare melodie ever! Oh vai, oh vai, o stiu!”
Si pentru următoarea oră, fiecare melodie pe care cred că o aud, devine cea mai super tare melodie ever!

Uneori, dacă sufăr vreun șoc imediat ce mă trezesc, intru într-o panică groaznică, groaznică. Râd și în același timp sunt absolut convinsă că ceva rău urmează să se întâmple în Univers în ziua aia.

Când în sfârșit reușesc să inventariez toate zonele care au avut de suferit și cam urlă la atingere, chiar încep să mă bucur de senzațiile corpului întins pe un pat moale și rece. Simt perna de sub cap ca fiind cea mai pufoasă, îmi văd mâinile scoase din context și puse în ramă, mă bucur că am pielea fină, mă uimesc de cum se simt sânii mei, mă termină bubuitul inimii la încheietura mâinii.

Incet, încet, ies pe ușa realității iar, și intru fără să-mi dau seama în Wonderland. Si rămân aici pentru încă două ore, cu momente alternative de luciditate.

Din când în când mai râd și-mi zic:
„Ce?! Măi, nu pot să cred, nu cred! Ceee?”

Mă distrez în Wonderland cu umbre pe maini, cu tot felul de poziții ale trupului shingiuit, mă întind ca o mâță și nu-mi vine să cred cât de minunat e universul privit dintre perne.