Așa cum norii năvălesc spre zare,
mă pierd.. spre răsărit de noi iluzii.
Deși mi-e lumea la picioare
rămân aceleași confuzii.
În van mă amăgesc
c-am să învăt ce e a răsări
și rătăcesc…
Spre drumul unei noi iubiri.
Decepția e artă,
te înfășoară în manta de subterfugii
și te îndeamnă,
sub umbra unei urgii,
să îi dai vântului
să te lase fără cuvinte…
Ușor începi să uiți, te întrebi dacă am fost eu,
dacă a fost altceva
sau daca a fost nimic.
Poate ai fost tu…
Și vântul iar mă lasă fără cuvinte.
Mi-aș fi dorit ca vocea mea
să fie cea care îți deschide ochii,
dar nu a fost așa.
Doar gândul îmi era
în acea clipă să îți spun ceva,
dar nu a fost așa.
Nu m-ar mira ca acel gând,
să fie suficient să mă auzi.
Și au rămas doar cuvintele, în urmă,
să deschidă sufletul.