Intră cu o oarecare reținere în camera ce avea ușa întredeschisă, temîdu-se de ceea ce avea să găsească acolo. Și avusese dreptate. Cu excepția unui pat în care zăcea tatăl său, camera era goală și rece. Se simți dintr-o dată ca atunci cînd era copil și își dorea să fie la fel ca toți ceilalți copii. Iubit.
Dar la fel ca și atunci, se trezi în fața unui zid rece , zid de care nu putuse trece niciodată pentru a ajunge la inima tatălui său și pentru a se bucura de dragostea de care avea atîta nevoie…
Se gîndise mult dacă să vină sau nu. În mintea sa îl iertase demult, deși nu-i spusese acest lucru niciodată. Poate pentru că undeva în suflet îi mai rămăsese ceva, ca o durere surdă. Poate erau întrebările ce rămăseseră fără răspuns, pentru că el nu avusese niciodată curajul să întrebe.
Mai citi încă o dată biletul pe care îl primise cu cîteva zile în urmă și pe care abia acum realiză că îl strîngea cu putere în mînă: “Caută-mă la vechea adresă. Mai am doar puțin timp. După aceea voi pleca. Dacă nu vii, am să înțeleg.”
Îl atinse ușor pe umăr.
-Tată!
Auzindu-se, i se păru așa străin acest cuvînt. Ca și bărbatul cărunt ce zăcea pe acel pat în fața sa.
Bătrînul deschise ochii. Îi avea împăienjeniți dar brusc i se luminară, căci îl recunoscu pe cel ce ședea lîngă patul său ca fiind propriul fiu. Se priviră un timp fără să spună o vorbă
Nu se mai văzuseră de ani de zile.
-Am venit…
-Ne vedem pentru ultima oară fiule, și te-am chemat ca să-ți răspund la întrebările care știu că te-au chinuit în toți acești ani…
-De ce? Cu ce ți-am greșit copil fiind, de ai considerat că nu merit dragostea ta?
Îți dai seama ce copilărie am avut? Fără mamă și fără sprijinul și afecțiunea ta…
-Îmi dau seama. Abia acum. Mama ta a murit cînd tu te-ai născut. Ne doream amîndoi foarte mult să avem un copil și ne iubeam foarte mult. Faptul că a murit cînd tu ai venit pe lume, a fost pentru mine o lovitură prea grea. Mult timp am refuzat să cred că ceea ce s-a întîmplat este real. Parcă așteptam să mă trezesc dintr-un coșmar. Cînd am înțeles în sfîrșit că nu este un vis te-am urît pe tine pentru pierderea ei și te-am considerat vinovat . Erai doar un copil știu, am greșit, dar lumea mea se năruise și pentru mine nu a mai contat nimic. Aș fi vrut să fiu eu în locul ei. Așa, eu am rămas în viață, iar pentru mine viața n-a mai avut nici un sens.
La auzul acestor vorbe, lacrimile începură să-i curgă pe față, iar el nu le mai reținu așa cum facuse întodeauna cînd se gîndea la tatăl său.
-Aș fi putut fi eu sensul vieții tale, tată dacă m-ai fi lăsat. Mă aveai pe mine. Dar tu nu m-ai vrut. Tată, eu nu sînt vinovat de crimă, doar pentru că m-am născut. Dacă m-ai fi privit cu atenție, ai fi văzut în mine o părticică din sufletul mamei. Ai preferat însă să privești în altă parte crezînd că ai să-ți uiți durerea. Astfel, m-ai condamnat și pe mine la nefericire.
-Fiule, nu te-am chemat ca să mă ierți, pentru că nici eu nu m-am putut ierta. Am vrut numai să-mi recunosc greșeala . Să nu iubești e o greșeală…
Deși aflase de ce, mai întrebă totuși o dată, cu glasul tremurînd:
-De ce nu m-ai iubit tată?
Dar nu mai avu cine să-i răspundă. Se înnoptase…
Aprinse o lumînare pentru tatăl său.