Adnana nu era numele ei adevărat. Îl inventase odată într-un compartiment clasa a doua în una din multele ei călătorii de-a lungul și de-a latul. Dar era și Adnana, de asta eram sigură. Era ca și cum în ea ar fi locuit o panteră, o cadână și o tornadă. Te ataca, te vrăjea, te lua pe sus și te purta în cele mai nebănuite locuri apoi te lăsa. din momentul acela începeai s-o cauți, să-ți fie dor de ea.

Nu-i era niciodată teamă de nimic în afară de propriile ei dorințe și vise.
“Eu sunt Adnana, frumoasă deșteaptă și ultramodestă după cum se vede”, era felul ei de a se prezenta când era agățată prin trenuri de diferiți tipi. Nu puteai s-o știi. nu puteai să-i prinzi spiritul pentru că era într-o continuă mișcare.

Câteodată ochii ei negri intenși și foarte bine conturați se tulburau. parcă o străbătea o umbră și se înnegura toată. nu plângea niciodată, deși cred că uneori plângea pe dinăuntru în felul ei, ca o felină periculoasă.
Atunci se schimba de veșnicii ei blugi își punea o fustă lungă, lungă până la călcâie, își lua rucsăcelul verde închis de care nu se despărțea niciodată și pleca. o puteam găsi în biserică prăbușită lângă o icoană rugându-se. După foarte mult timp se ridica și se închina până la pămînt, apoi puteam să ieșim. Mi-e dor de crucile ei uriașe însemnând aerul de la frunte până la tivul fustei de sub care i se zăreau puțin bocancii.

Adnana dansa întotdeauna singură . toată lumea o privea și o aplauda în timp ce dansa altfel. era altfel. își elibera părul greu și negru ca noaptea din strânsoare și dansa cu el. cu propriul ei păr care-i mângâia umerii nefiresc de firavi.
“Nu mă iubește nimeni”, îmi spunea uneori. “ăștai mă privesc ca pe o ciudățenie pentru că îndrăznesc mai mult decât ei.”
“eu te iubesc, adnana”, aș fi vrut să-i spun, dar nu i-am spus niciodată. cred că asta ar fi speriat-o cu adevărat. De altfel cred că mă iubeam mai mult pe mine, cea care eram în prezența ei polarizatoare.

Îmi plăcea enorm să fugim de la cursuri, să ne ascundem prin cafenele, să ne plimbăm agale prin ploaia torențială râzând în hohote de cei care se ascundeau de stropi, să facem curățenie și mâncare bătrânilor bolnavi și singuri, apoi să-i ascultăm povestind, să polemizăm pe tot felul de teme religioase după vreo ședință a Aociației Studenților Creștini Ortodocși Români, la sfârșitul căreia ea zâmbea și-mi spunea calm “o să ajungi în iad, mormoloc.”

Uneori dispărea câteva săptămâni; atunci știam că a plecat la vreo mănăstire. Când se întorcea de obicei îmi spunea unde a fost, dar nu-mi pvestea nimic. O vedeam doar mult mai împăcată și luminoasă.

Rareori se întâmpla să-și pună fusta mini și ciorapii plasă. Era foarte frumosă așa când își arăta picioarele lungi și puternice, talia foarte subțire. Dar atunci era cel mai puțin ea. Și știa asta. Juca doar un rol numai și numai de dragul de a ieși din propria-și piele smeadă. la sfârșitul unei asemenea zile devenea întotdeauna foarte tristă. ca și cum ar fi suferit un mare eșec. nu îndrăzneam niciodată s-o consolez. nu poți să consolezi o panteră. nici o tornadă. după un timp se smulgea singură din starea asta și văzând că m-am întristat îmi spunea : “hai mormoloc, că sunt unii mult mai triști ca noi”
pe ei îi iubea cu adevărat. nu știu nici acum cum reușea din sărăcia în care trăia să împartă mâncare și jucării copiilor de la orfelinat, de unde făcea rost de haine pentru săraci și bolnavi, cum de zilele aveau pentru ea mult mai multe ore și în sufletul ei încăpeau toți cei care nu veau alt “acasă”

Cel mai dor îmi e să primesc flori de la ea. cred că nu puteai s-o vezi vreodată fără un fir de floare în mână. pentru dăruit.

Dacă mă gândesc bine nu știu cine era Adnana. dar cred tot mai mult că ăsta era numele ei adevărat.