Raiul a fost, adeseori, dacă nu chiar mereu, asociat cu fericirea. Adam este primul(sau ultimul) om care cunoaște fericirea, trăind în armonie cu cele din juru-i și bucurîndu-se de acestă intimitate cu Natura.
Intrebarea care se naște aici ar putea fi, dacă Adam e intr-adevăr fericit în Rai, fericit în goliciunea sa. Prin goliciune aici înțeleg privațiune: nuditatea lui Adam este, aș zice, o stare de privațiune. In Eden îi este interzis să se bucure de viață și cunoaștere, fiind astfel lipsit de atributele umane. Adam devine ființă omenească abia cînd Eva îl îndeamnă să mănînce frunctul oprit.
Așadar, fericirea fie ca idee, fie ca stare de spirit – un concept dezbătut de milenii de mai toate filosofiile – ne apare ca o afirmație contestabilă în raport cu Adam și Eva în Gradina Raiului.
Prin faptul că fericirea ca trăire complexă nu e o stare naturală, ci o noțiune abstractă creată de om. Fericirea apare odată cu viața și cunoașterea.
Din momentul în care Adam este izgonit din Rai, condamnat la temporalitate, la mortalitate, această dualitate viață/cunoaștere este scindată.
Iată ce ne spune Lordul Byron în „Cain”:


Șarpele a spus adevărul; era Pomul Cunoașterii
Și Pomul Vieții: cunoașterea e bună,
Si viața e bună; cum pot atunci fi amindouă rele?

Lord Byron „Cain” act1, scena 1

S-ar părea că avem de-a face cu o ghicitoare aici. Intr-adevăr, rezolvarea ei oferă cheia secretului fericirii: nicicînd omenirea nu va fi fericită cu jumătăți de adevăruri. Aflarea fericirii o dă armonia dintre trup și suflet, viață și cunoaștere, muncă și odihnă, realitate și vis. Ori de cîte ori întregul e scindat, nu avem de-a face doar cu neomenie, dar și cu nebunie și nefericire.
Și omenirea există din momentul în care Adam este izgonit din Rai. Trăind și învățînd cum să trăiască, omul dă sens existenței sale. După Cădere, Adam se re-crează ca ființă omenească.
Omul căzut, Adam, este o creație a Lui Dumnezeu lipsită de bucuria edenică deplină : viața și cunoașterea.
Într-adevăr omul vine pe lume gol. Noul-născut, acest miracol al planetei noastre, apare în fața vieții și a cunoașterii în deplina sa goliciune. Si nici o haină sau altă ființă omenească nu îl pot proteja mai bine ca Însuși Dumnezeu -eternitate și înțelepciune, cu un cuvînt, pacea.

© Elena Malec,București, 4 martie 1992