Sunt convins - pentru cei cărora le este comodă expresia: “cred” - , cred!, pentru a fi priceput, într-un demers asimilabil unui joc, un joc al împărtășirilor. Nu-i nimic de pierdut.

Nu-i greu să te “tai” pe tobogan
Mi-au plăcut, de când eram mic, jocurile. Cine spune că nu i-au plăcut, minte de stinge. Nu e treaba mea să scotocesc ce necazuri, perfidii, sau ce vrea fiecare să ascundă, din varii motive, negând, a făcut ca pre-dispoziția ludică să fie/pară aneantizată/bilă. Atunci când nu am fost în stare de “simțire” mai bine citim teorii ale jocurilor, medităm, facem comparații, asociații, divagații, sau imaginăm jocuri posibile. În ipostaza asta de formula jocului de “sumă nulă” nu am mai trece, ne-am mulțumi că nu ne dă ghes ideea cacealmalei.
Poeticul, poezia, frumosul, echilibrul, construcția, dinamica, futilitățile, pe mine, mă inspiră. Mimetica: BA! Mă scoate din sărite pentru că nu sunt o pasăre atât de ingenios pictată, care pictată fiind ca și cum ar mânca semințele unui fruct, să mă facă să o alung, numai pentru a mă înfrupta eu din acel fruct, impunând să se facă abstracție de faptul că eu nu sunt, în contextul dat, decât o derivată falsă într-un context închipuit, falsificat expus ș.a.m.d..

Adevăr dintr-o orbire
Un pahar, în principiu, nu este un mediu destinat producerii dezastrelor. Într-un pahar cu apă nu produci o furtună – așa cum e furtuna pe mare! Îl poți scăpa pe jos. Pagubă-n pahare! Vine femeia și îți agită paharul printre ochi …
“- ce-l face să se miște,
un Dumnezeu,
o pasăre cu gheare lungi, sau una
cântătoare?-“
Mort-copt ieși basma uscată din apa asta scăpată pe jos și dai …:
“Fără nici un efort și fără repetiții, la o primă vedere a textului, elevii mei au stâlcit cuvintele ireproșabil. În aceste condiții, singurul capabil de o limbă curată, ar fi fost Tipătescu care nu putea intepreta, în nici un caz, pe Zoe, cu care avea majoritatea replicilor. Mai rămăsesem eu, scoasă în rezervă, până când s-a decis să intre în joc un elev din ultima bancă, sfios, dar mereu atent la ore, care, cu un fular în cap și puțin strugurel de buze, s-a descurcat de minune.”
…

TIME OUT!
“Pristanda a dat randament în prima fază, a răspuns energic la interogatoriul lui Tipătescu cu privire la steaguri, însă, ori fiindcă a stat în poziție de drepți tot actul I, ori fiindcă i-am promis un zece, din actul II n-a mai fost bun de nimic.”
…
“Cu Tipătescu am avut probleme din start. Nimeni n-a vrut să schimbe replici cu Coana Joițica, care am fost eu, jumătate de act, până am ajuns la replica “Fănică, dacă mă iubești, dacă ai ținut vreodată la mine, dacă ții la onoarea mea..., trebuie să-l alegi pe Cațavencu!”, când Fănică s-a făcut verde la față și, după ce am testat trei actori pentru rolul lui Tipătescu, am hotărât să-l păstrăm pe primul, dar să schimbăm actrița cu un actor care s-o intepreteze pe Zoe.”
Ce se discută amănunțit în pauze nu e o taină, ci rămâne în veșnic mister. Misterele, nu numai că intrigă, ci irită până la a obține confirmarea, o confirmare.

New Bolt?
“Artistul nu răspunde,
el pleacă mereu grăbit
fără răspunsuri.
Dar nu se duce nicăieri;
stă pe loc
și lumea, atrasă ca un magnet,
se rotește!”

Desigur, Cetățeanul!
“Singur, Cetățeanul turmentat și-a adus o sticlă de acasă, și-a luat o pălărie cu căptușeală ca să scoată la iveală, spre stupoarea lui Cațavencu nr. 2, scrisoarea recuperată în ultimul act, și-a descheiat cămașa la câțiva nasturi, și-a răsucit cravata, s-a poticnit, s-a crăcănat și a sughițat tot timpul.”
… s-a exprimat, cu alte cuvinte!
… “Acum îmi dau seama, suntem la actul IV. Am mutat băncile la fereastră și am improvizat scena în mijlocul clasei. Lipsește ceva: pahare pentru scena finală, când îl vom sărbători pe alesul Agamiță Dandanache.”

Vă asigur că încă nu am scăpat paharul, din mână, sau caii și nici nu bat câmpii. Nu candidez, că nu mai am, demult, candoare.
Respect sensibilitățile fiecăruia, dar nu mă pot “îmbăta poetic” cu apa pseudoploilor poeticioane.