Este codrul frate cu românul?

Istoria ne spune că da! și noi credem acest lucru cu tărie, întrucât exemplele trăite sau văzute doar confirmă afirmația. Căci de prea multe ori i-am cerut adăpost (și l-am primit), de prea multe ori i-am cerut hrană (și ni s-a dat), de prea multe ori i-am cerut farmecul să ne încânte (și ne-a făcut fericiți) etc. încât să nu vedem în pădure vântul care menține aprinsă flacăra vieții. Acest comportament impecabil în relația cu noi se dovedește a fi unul (indubitabil) de frate al nostru mai mare, mai grijuliu și mai inteligent decât noi, cei care ne dovedim a fi mici sub toate slăbiciunile existențiale care se cunosc. În ciuda grandorii pe care o afișăm spectaculos ori de câte ori avem ocazia și ori de câte ori ni se oferă rolul principal în cadrul unei partituri, noi rămânem cu nimicnicia în suflet, ca un handicap, de care nu reușim să ne debarasăm.
În desele și repetatele încercări care ne trec pe dinainte (în ultimul timp acestea tind să semene tot mai mult cu cataclismele), speranța de scăpare și de salvare vine tot din interiorul ecosistemului forestier. Pentru că nimeni și nimic nu poate mai bine decât pădurea să se transforme în barieră în calea apelor sau a vântului, în umbrelă atunci când Soarele, supărat pe noi, arde prea tare atmosfera și întreaga materie care îi stă în cale sau în filtru viu atunci când poluarea tinde să ne sufoce. Asemenea servicii reale nu le face nimeni mai bine, decât un frate pentru un alt frate. Chiar în condițiile în care cel mare, care dă, nu primește mai nimic înapoi.
În formă structurală completă pădurea este în măsură să ne asigure protecție maximă, deoarece are capacitatea de a media și de a negocia pentru noi valori optime ale tuturor elementelor naturale. Climaxul, în cazul nostru, înseamnă realizarea și însușirea unui climat sau a unei ambianțe care să ne satisfacă din toate punctele de vedere, care sunt preferențiale organismului. Dar mai înseamnă și siguranța că valorile optime ale acestor elemente pot fi menținute o perioadă lungă de timp, iar eventualele excese, care se produc aleatoriu, să fie de intensitate mai scăzută, de mai scurtă durată și cât se poate de rare.
Excesele (îndeosebi cele climatice) și climaxul ecologic se aseamănă în mare măsură cu răul și binele din noi, mai ales atunci când privim planeta ca pe o ființă vie. Binele și răul există în noi în proporții egale. Manifestarea uneia din cele două stări este un atribut exclusiv al nostru și depinde în primul rând de capacitatea pe care o avem de a le recunoaște și de voința de a pune în lumină pe una sau pe cealaltă. Atunci când sufletul este curat, privirea senină și când inima se scaldă în lumină, cunoașterea adevărului devine o prioritate și se realizează cu ușurință. Cunoscându-l, dezbrăcăm mai ușor răul de îmbrăcămintea lui aparent frumoasă și reușim să-i anticipăm consecințele. În acest fel suntem, practic, pe tărâmul echilibrului, care se concretizează în drumul care duce la ținta corectă. În caz contrar, zi de zi viața ne va deveni tot mai agitată și nesiguranța ne va coordona înspre zone străine, în care ne vom pierde iremediabil în rătăcirile specifice acestor trăiri.
Într-un fel, lucrurile se petrec similar și atunci când ne raportăm la planeta întreagă. Și de această dată binele rezultă și îl putem vedea reprezentat de existența și în sănătatea pădurilor, iar răul de lipsa acestora. Având codrii aproape și în cantități suficient de mari, viața întreagă se va regăsi în optimul care ne ajută să ne descoperim și să ne menținem buna dispoziție. Distrugându-i, cunoașterea noastră despre adevăr va fi umbrită de falsurile care nu ni se potrivesc și pe care suntem tentați să le luăm ca modele. Astfel, răul se va manifesta din ce în ce mai pregnant, întrucât singura ființă vie în stare să comande forțelor care le aprinde nu va mai putea să o facă. Practic, nobila sa calitate de frate cu românul și cu omul în general se va altera și se va șterge.
Așa cum se prezintă pădurile țării la ora actuală, răspunsul ferm pe care l-am dat la întrebarea „este codrul frate cu românul?”, începe să pălească. Nu pentru că pădurile noastre nu ar mai avea dorința să ne asigure protecția frățească, de care am beneficiat secole la rând, ci pentru că, bolnave fiind, nu mai au capacitatea să o facă. Suferința pe care le-am pricinuit-o (rău este că încă nu am învățat cât este destul și când ar trebui să ne oprim), este atât de mare, încât arsura rănilor lor se întoarce asupra noastră ca un blestem, de a cărui dezlegare nu vom putea scăpa decât atunci când judecata noastră va cere Creatorului scânteia în lumina căreia să descopere adevărul. Așa vom putea conștientiza din nou că pădurea ne va ține în viață doar atâta timp cât ea însăși se identifică într-o ființă vie și că doar în această postură codrul va deveni din nou fratele nostru mai mare, în măsură să ne protejeze de toate relele care s-ar putea abate asupra noastră.