Cine nu a găsit prilejul în sine nu găsește nici în jurul său marile prilejuri. (Constantin Noica)

Zbuciumul oferit cu generozitate de mister existenței celor care au menținut de la origini încă neîntinate întrebările, aderă la răspunsurile produse de neuronii extenuați ai filosofilor.

Fericiți s-au stins cei care au crezut în ele, dar ce să facă orbul care nu poate să aștepte apusul pentru a descoperi că a fost înșelat de un presentiment? Nici chiar iluziile nu-i garantează că fisurile ochilor se vor (re)deschide pentru a-i lăsa să savureze dâra de luciditate râvnită de conștiința flămândă. Cine, ce-i garantează că mintea obosită se va menține pe linia de plutire? Vine memoria să-i atenueze desholbarea precoce înainte să-i plesnească fibrele incandescente ale nefericirii? Nu. Fără granții. Tratatele și perdeaua doctrinelor țesută de rugurile ce au surescitat sângele atâtor generații de ratați nu mai stăvilesc nebunia luminii care stoarce până la o durere chinuitoare lacrimi nevinovate.

N-ai fost aruncat într-un schit ci în pragul celor douăzeci de ani, conștient de prețul metabolismului gazos ce are loc în tine, resemnat în fața preacurată a unui adevăr: viața este frumoasă. Pe altarul ei însă nu se aduc teorii. Ofrandele aspirate de utopie ar fi trăiri cu o intensitate care să-ți ardă toate rezistențele. Te bâlbâi, căci a afirma că viața este frumoasă presupune a te fi îndoit măcar o singură dată de aceasta, este o tentativă de a masca incertitudini majore ce clocotesc undeva în tine.

Într-o cămară înfundată fiecare dintre noi păstrează o pânză pe care trebuie să-și lase amprentele, restituind astfel culorile magice cu care ne-a înzestrat apariția. Diversitatea culorilor emotive imprimate pe acest petec ține de curajul cu care strivim timpul sub cizma decepției. Li se oferă tuturor posibilitatea să trăiască extazul creației. Este dreptul fiecăruia să-și țină curată bucata de percepție, dar nu pot să nu-i compătimsc pe infirmii care nu au aruncat nici măcar un punct în albul ei seducător, care nu au priceput să-și facă din ea oglinda dreptelor ce sunt, nu pot să nu-i sfidez pe nenorociții cărora le tremură mâna, să nu-i urăsc pe măscăricii care au facut exces de posibiltate.

Să cauți ceea ce ai pierdut, ceea ce nu găsesc de atâta amar de vreme orbecăind în bezna divinei comedii filosofii, poeții, profeții sau teologii. Să nu faci nimic din ceea ce ar putea să aducă atingere orgoliului unor stări odioase prin paradoxul variațiunilor aparent incompatibile care îți strangulează (ne)liniștea. Chiar dacă nu înțelegi cine le-a permis intrușilor să ți se strecoare în suflet, să-l pângărească cu absurditatea concepțiilor infantile, cu prezența criminală a echivocului.