A apărut Grăsana - Fat pig a lui Neil Labute, tradusă de către Adrian Buz, bibliotecar și redactor de revistă, regizată de către Mircea Cornișteanu, în scenografia Liei Dogaru. Și nu la sala mare a Teatrului Național craiovean, ci în sala mai intimă. Adică în sala mică. Are un nume frumos - Amza Pellea. Friguroasă, gălăgioasă în așteptare. Ca o burtă plină cu liceeni. Prilej să îmi sară prejudecata în lobul parietal. Cum că și de data asta va fi solicitant să le ignor foiala, gesemeala sau celalalte care se practică la film și aiurea în spații publice.

Se practică gândul, în loc de spectacol. Sau înainte. Deci: cât de grăsană să mai fie Raluca Păun, îmi zic. Tot văzând-o prin parcuri, îmi pare din ce în ce mai agilă, mai puțin pufoasă. Cât de sprinten Marian Politic, anchilozat într-o vreme în emisiuni tv plicticoase. Ce va mai urla corpul lui Cosmin Rădescu, de altfel atletic și limbut, cel puțin când e vorba de Mercutio hip-hop-izat. Cât de sfrijit-cocotă, cât de "jeannie" Petra Zurba. Alte curiozități sau anticipări încerc să nu am. Să nu mor ca o pisică. Plus: cine anticipează trăiește anticiparea mai degrabă decât întâmplarea anticipată, știi tu.

Cum și că dezavantajul de fi așezat în rândul prim este să nu te poți suci en toute liberté după cum simți fluxul textului și pe cel al oralizării și corporalizării lui. Ai putea deveni mai pretențios de atât, ai putea jena, mai ales că lumina bate și pe tine, atât de aproape ești. Deși "e o grămadă de spațiu pentru noi toți, oamenii", chit că suntem "tehnician operator deșeuri" sau "specialist în cuvinte tipărite", precum Helen, buricul grăsan al piesei, al scenei. sau doar "lipicioși", "cu frică de diferențe pentru că vedem în ele ceea ce am putea deveni, ceea ce e la un pas de noi", cum ne anunță, târzior și declamator-cinic, într-un puseu monologal de sinceră profunzime, Carter. Iubitor de frumos, căci estet al baschetului, al trândăvelii la locul de muncă, al formelor femeiești îngrijite la sală, al prieteniilor duplicitare, bref - buric al existenței proprii, superficiale. Dar atinse cândva de Thomas Morus.

Însă mai mereu de către alt Tom, amicul Tom, căruia Cosmin Rădescu îi dă un comic involuntar delicios, atunci când nu sucombă în sensibilul unei îndrăgostiri ce ignoră cerințele tipizate ale socialului. Așadar nu îndrăgostirea de Jeannie, contabila fit a momentului, pe care Tom doar obișnuia să o frecventeze și altfel decât la serviciu. Ci îndrăgostirea de bibliotecara "rotofeie, durdulie, masivă" și împăcată cu sine Helen, devianta de la norme, un soi de surplus nedorit, de cantitate sub care calitatea nu mai importă. Îndrăgostire ca un puseu de autonomie față de prejudecăți. Îndrăgostire consumată mai mereu în regim de tête-à-tête care să nege contextul. Îndrăgostire sucombată finalmente în necesitatea lui Tom de a-și menține apartenența la și refugiul în grup. Necesitate a cărei recunoaștere patetică din final nu rezolvă conflictul decât aparent și doar din perspectiva intrigii poveștii din text. În care poate e vorba mai puțin despre îndrăgostire, platonian sau post-modernist, cât despre denunțarea lui politically correctness în relaționările dintre oameni.

Dar ce urmărește să declare textul e lesne de aflat chiar de la Neil Labute, dacă se citește broșura pe care o vând plasatoarele tunse așa scurt și cu un "sssssst" antirumoare așa decis. E deci lesne de confruntat apoi cu interpretările date în cronicile nervos-newyorkeze ale piesei.

Poate cronică: un soi de reiterare non-molieriană și non-pantagruelică a lui de ce mănâncă oamenii, de nerezolvat prin simplul apel la "mănânc ca să trăiesc" versus "trăiesc ca să mănânc"; patru personaje din care vorbesc patru feluri de oameni-funcție, trei mai funcție decât a patra; mcdonald's fără miros de mcdonald's; "lăbar desăvârșit", "căcănar", "mănânc mult când sunt stresată", "și eu fac așa" urlat din public - capacitatea de empatizare a adolescenților e uriașă-, "căcănar"; frig, decor minimalist, dar proiecții generoase; jazz lila pentru scena clasică a cinei romantice; culise la un moment dat zgomotoase, taxate prin chicoteli aproape la fel de zgomotoase de către aceiași adolescenți; două doamne grăitor de grăitoare în dreapta mâinilor mele cu mănuși; râsete în sistem forceps ale unui galant domn din rândul trei; șerpuirea pe tocuri stilet a Petrei Zurba; Shaquille O'Neal transformat involuntar în Shaquille O'Kil de către în acel moment buful Marian Politic - prilej de râset cascadă nu doar pentru cei de pe scaune; gândul la cum ar fi sunat râsetul tău în fix acele momente.

Gândul la cum n-ai spune despre Raluca Păun, despre progresele jocului său. Sau la ce ai zice printre filosofeli pe marginea textului sau a șotronului de pe scenă, un bun digestiv. La ce ați spune despre umorul durduliei versus umorul lui Labute. Despre vocea ei încostumată colorat, despre lacrimile ei finale. Gândul la cât ați aplauda. Pe tine te voi întreba, când vei apuca să vezi. Chit că nu vei ieși de acolo într-o Craiovă la fel de grăsană. Se poartă mârțoagele cât odihnim caii.