poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-14 | | A înțelege și/sau a (ne)înțelege poezia - Nu înțelegem poezia, pentru că e „confuză” ! George Călinescu ne răspunde în „Principii de Estetică” la capitolul Curs de poezie, atrăgându-ne atenția, fără jenă, că: „Este un semn de grabă și de neinteligență artistică să reprobăm tot ce nu înțelegem, sub cuvânt de confuzie.” - Acum, de când cu poezia modernistă, continuăm noi să cârtim, ni se dau producții încâlcite, alambicate și sofisticate și fantasmagorice, fără cap și fără coadă, scrise într-o păsărească pe care numai autorul o înțelege, sau, poate că nici el. Din acelaș curs de poezie, de pe altă pagină, marele Călinescu ne asigură că nu de-acum, de la moderniști, se întâmplă asta, ci de când lumea și pământul. Și anume, cu expresia călinesciană mot-a-mot: - „Totdeauna poetul a avut înclinarea către formula obscură, sibilinică, din care să iasă sentimentul că este inițiat într-o lume care transcende realitatea. Dante cultivă și teoretizează ocultismul.” - Dar ocultismul,domnule profesor, e ceva care e de neînțeles. Și e obscurantism. - „Prostii”, pare să răspundă cu o încruntătură academică, autorul Istoriei Literaturii Române de la origini până în prezent, zicând patetic și teatral, cum obișnuia: „Ocultismul serios, stimabile, se bizuie insă pe o claritate globală. Pe dată ce orice înțelegere scapă și nu se poate găsi nici un capăt de fir, impresia e comică.” - Dar, stimate domnule profesor, sunt foarte-foarte mulți oameni care nu înțeleg poezia care se scrie azi. - Să fie sănătoși, pare a spune sublimul estetician și istoric literar, și adaugă ferm și concis: „În materie de artă nu apelăm la sufragiul universal” ! La care noi, continuăm cu cârteala, ba ne și indignăm, în fața unui text poetic pe care nu-l pricepem, și iată ce replică tăioasă ne servește marele istoric literar și estetician și romancier și poet : „Protestele împotriva poeziei dificile nu vin în genere din cauza unei reale dificultăți, ci din cauza insuficienței de cultură a cititorilor obișnuiți cu poezia facilă de tipul romanței sentimentale.” Ne-a zis-o ! Din altă carte cu coperte mătăsos plastifiate, de pe un raft al bibliotecii mele cam prăfuite, din monumentalul tom Poezia , eminentul estetician napoletan, Benedetto Croce, cel ale cărui idei, le împărtășea Călinescu, în majoritatea lor, ne spune/scrie ceva asemănător: „Trebuie făcută deosebirea între „obscur” și „dificil”. „Obscuritatea” acestuia din urmă se află nu în operă, ci în cititor, care nu face efortul necesar ca să o înțeleagă.” (Poezia, Edit.Univers, 1972, pag. 259) Suntem intrigați. Din cele spuse/scrise până acum ar reieși ceva oribil și monstruos și inacceptabil și nedemocratic, că poezia se adresează unei elite. Pfui ! Vizibil iritat de ieșirea noastră grobiană, inegalabilul George Călinescu ne răspunde tranșant , în acelaș curs de poezie din Principii de Estetică : „Orice om aude și vede, afară de puține excepții. Simțul pentru poezie este însă excepțional”. Iar pentru cine nu a înțeles „aluzia”, se exprimă de-a dreptul dur și ex cathaedra: „Apriori afirmăm că o poezie nu e făcută să fie înțeleasă de toată lumea. Ea cere o inițiere, o complicație sufletească, un sentiment al liturghiei. Să nu ne facem iluzii: pe Eminescu nu-l înțeleg decât foarte puțini inși.” Ne simțim aruncați la podea, umiliți, jigniți, terminați. Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, în Mercure de France, dintr-unul din anii 30 ai defunctului secol trecut, temutul critic francez, Paul Souchon, îi face lui marelui poet Paul Valery următoarea prezentare care ne lovește direct : „Dl. Valery este reprezentantul unei arte de excepție, al unei poezii restrânse la o elită și la exprimarea unor frumuseți misterioase...El este giuvaergiul prinților. Poezia sa va rămâne ca un frumos pericol, atrăgător, și adesea fatal.” Nu mai avem glas. Și totuși, îndrăznim: - Dar de ce, în general, un poem trebuie să fie „dificil” ? - Pentru că, ne răspunde zâmbind subțire, scenic, Wiliam Shakespeare, poezia e un fel de magie prin care poetul „întorcându-și privirea de la cer spre pământ și de pe pământ din nou la cer, dă chip și loc și nume inefabilului”. - I-ne-fabilul ? - Da, tinere, vine răspunsuri din alte cărți, din care mi se citează în minte,de-a valma: Inefabilul este ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte, inexprimabilul, de nespusul, de negrăitul în vorbe. Incomunicabilul. De neînțelesul. Este ceea ce se simte înlăuntru, în adâncuri, se visează, se halucinează, se delirează. Dar nu cu voce omenească de rând, ci cu vocea înzestrată cu har, venind dinlăuntru. Intervine acum și Croce din aceeași carte, deja citată: „Poezia este o voce interioară, neînrudită cu nici o altă voce omenească.” Mă uit la el cam prostește, și întreb/afirm cât pot eu de intelectualicește: - Înseamnă că poezia se hrănește din irealul vieții omenești. - Nu chiar așa, pare a ne răspunde Croce și scrie cu toc de lemn și peniță Klaps, textual: „Că poezia este sfera imaginației, a visului, a irealului este o opinie comună, care însă nu trebuie lăsată fără revizuire și corectare: mai exactă ar fi definirea poeziei ca stând dincolo de distincția între real și ireal, neputând deci fi calificată prin nici una dintre cele două categorii opuse. Este o sferă de însușiri pure, lipsite de predicatul existenței, adică lipsite de gândirea și spiritul critic care, prin discernământ, convertesc lumea fanteziei în lume a realității.” ( Poezia, Edit. Univers, Buc. 1972, pag. 33 ) Iar acum, pentru a complica și mai mult situația, intervine un poet american destul de necunoscut, Viereck, care a scris o minunată alegorie a Poetului și a „materiei” sale: „- La moartea poetului / toate elementele/ pe care acesta le-a stăpânit cândva/ încearcă să se răzbune : / imaginile lumii jubilează lângă groapa lui, / lucrurile reale cer socoteală / metaforelor lui, / stelele pictate de fantezia /lui plonjează din cer /străpungându-i ochii, /cuvintele /care n-au întrunit favoarea/ lui cârtesc acum pe față, /împreună cu „anumite substantive din exil”, /vechile clișee fardate/ aprind din nou felinarele lor roșii, / iar semnele de exclamație / se reîntorc/ în starea lor de sălbăticie./ Dar el supraviețuiește prin Formă, / căci Forma e singura capabilă / să învingă/ recolta Materiei. ” Suntem disperați. Nu înțelegem. Care e deci,deci,deci, deci, „materia” poeziei ? Sentimentele ? - Oarecum, înclină să răspundă napoletanul Croce când scrie în Poezia : „pentru a reda impresia pe care poezia o lasă despre sine în suflete, pe buze s-a ivit spontan cuvântul „melancolie”; și , într-adevăr, împăcarea contrariilor, în lupta cărora, și numai în ea, palpită viața, dispariția pasiunilor , care, laolaltă cu durerea, aduce nu știu ce voluptoasă, lină căldură, desprinderea de pământeasca brazdă care ne înrăiește, dar care e totuși pământul unde ne bucurăm, suferim și visăm – această înălțare a poeziei la ceruri este totodată o privire în urmă care, fără să regrete, cuprinde totuși o fărâmă de regret.” Tăcem. Facem efortul să digerăm pasajul. Între timp, Paul Valery emite ideea că poezia se naște atunci când se instalează „starea poetică”, un fel de transă, delir, vis lucid, etc. etc. După care, celebrul autor al foarte celebrului poem Cimitirul Marin, ni se adresează direct, nouă, bieților cititori neelitiști : „Un poem este o durată în timpul căreia, cititorule, eu respir după o lege care a fost pregătită. Ofer suflul și mecanismele vocii mele: sau numai puterea lor, care se îngână cu tăcerea. Mă abandonez încântătorului ritm: a citi, a trăi unde te poartă cuvintele...Apariția lor este scrisă. Sonoritatea le-a fost ascultată. Uimirea lor urmează unei meditații, și ele se vor precipita, în grupuri mărețe, în rezonanță. Înseși uimirile mele sunt prevăzute: sunt dinainte ascunse și fac parte din întreg.” Trebuie să recunoaștem că această mărturie a marelui poet și eseist e un document de preț în ce privește psihologia creației poetice și mecanismul însuși al „stării poetice”. Dar tot nu ne dumirim. Ne dăm toată silința să înțelegem cum vine treaba cu această „stare poetică” pe care și-o descrie Valery. Nu-i ușor. Nu e simplu. Interesant este faptul că Valery raportează noțiunea de „stare poetică” mai mult asupra consumatorului de poezie decât asupra poetului: „Funcția unui poet nu este de a resimți starea poetică...Funcția lui este de a o crea în alții.” Valery recunoaște totuși că trăiește și el această „stare poetică” și o descrie astfel: „O cunosc în mine după faptul că toate obiectele posibile ale lumii obișnuite, exterioare sau interioare, ființele, eevenimentele, sentimentele și actele, rămânând ceea ce sunt de obicei, în ce privește aparențele lor, se găsesc dintr-o dată într-o relație imposibil de definit...Adică aceste cuvinte și aceste ființe cunoscute ...se cheamă unele pe altele, se asociază cu totul altfel decât potrivit modurilor obișnuite; devin muzicalizate, capătă rezonanță unele prin altele, în mod armonios”. Continuăm să ne batem capul cu această misterioasă „stare poetică”. Ne vine în ajutor un alt mare estetician, Mikel Dufrenne. Am avut șansa să-l cunoaștem și să-l ascultăm la Congresul de Estetică, din 1972, de la București. Iată ce scria el despre „starea poetică” în cartea sa de referință numită Poeticul, apărută în românește, în Editura Univers din București, în 1971: „Starea poetică este acea stare de încântare, provocată de puterea verbului, în care o conștiință fericită și docilă realizează poemul. Virtutea poeziei este de a ne face egalul ei; regăsim aici sentința lui Rafael: a înțelege înseamnă a egala. Poezia cheamă cititorul să fie el însuși poetic; nu poet, ci colaboratorul poetului, realizând în sine ceea ce poetul a creat, dar fără a crea, adică fără a imagina, pe cont propriu.” - Dar suntem noi în stare de așa ceva ? Întrebăm noi, tot mai exasperați. Distinsul academician Dufrenne ne răspunde calm, , graseind armonios: „Dacă opera poetică își are scopul în sine, mijlocul îl are în citiror: obiect esențialmente sensibil, ea nu există cu adevărat decât percepută și consacrată prin percepție; trebuie deci ca cititorul să ajungă la nivelul pe care ea îl propune; și dacă aspiră sî fie poetică, opera trebuie să trezească în el ceea ce Valery numește pe bună dreptate o stare poetică, încât poeticul să definească atunci un mod de a fi al subiectivității. Dar acest mod de a fi este suscitat de ființa obiectului: el actualizează intenția care însuflețește obiectul. Nu putem vorbi de acest obiect decât cu condiția de a-i fi retrăit experiența și ca despre un obiect destinat s-o provoace. Prima întrebare care se naște este, deci: cum facem această experiență ? Întrebarea din final ne lasă, pur și simplu, în aer, agățați de un nor. Să ajungem la nivelul poemului !? Cum ? Cum, pentru numele lui Dumnezeu !? Poetul destructurează și restructurează universul. E un demolator/demiurg. Un jucător cu zarurile lumii. Tot Valery ne-o spune când insistă asupra unei „senzații de univers caracteristică poeziei” Iar pe noi, întrebările nu încetează să ne chinuie: - Cum să ajungem la miezul unui poem, la „adevărul” lui ? La viața lui „unică” ? Ne întâmpină la tot pasul, piedici, șicane, capcane. Ne derutează măștile, mereu altele, pe care le îmbracă poezia, travestiurile ei, chipul ei mereu nou, surprinzător. De după fiecare colț, pândește impostura, banalitatea înzorzonată, falsul, industria poetică, mimarea stării poetice, veleitarismul și tehnicismul versificării. Cine e capabil să deosebească aurul pur de tinicheaua aurită ? Iar noi, „degustătorii” de poezie, cum să descifrăm enigma poemului, cum să forăm în adâncul lui pentru a da de miezul fierbinte al adevărului său? Cum să înțelegem poezia ? Și cum să ne dăm seama că am înțeles cu adevărat poemul ? Ni se va răspunde că vom ști trăind „starea poetică”. Dar cum să știu că am ajuns la aceasta ? Poate ne lăsăm înșelați de un sclipici exterior ? Cât înțeleg ? Cum mă verific ? Cine îmi certifică înțelegerea ? Din moment ce un poem e deschis la nenumărate interpretări, de unde știu că a mea e cea „justă” ? Întrebări, cu atât mai dramatice cu cât, ne gândim că poezia, așa cum am văzut deja, e ceva supra-logic, ținând de magie, că e un joc de iele, un cântec al sirenelor, ceva ca bolboroseala oracolului din Delfi, sibila cu limbajul ei sibilinic. Ne ajută criticul, veți spune. Sigur. E cel mai „autorizat”. Dacă e cu adervărat ceea ce pretinde a fi.... Mă rog. Să lăsăm. Deci cine ? Criticul, evident. Știutorul. Degustătorul de profesie și (nu „sau”) de vocație. Cel înzestrat cu acel complex de simțuri care îi permite să trăiască starea poetică în forma ei cea mai apropiată de gradul pe care îl cere un poem sau un creator de poezie. Până aici e bine, e frumos. Dificultatea începe acolo unde criticul încearcă să ne „descrie” o operă poetică, să o definească, să ne-o apropie, să ne-o „explice”. Obiectul poetic se sustrage tuturor acestor încercări. E refractar „descrierii”. Așa cum nu poți poți „povesti” o simfonie, nici poemul nu se lasă „rezumat”. În disperare de cauză, critica modernă, recurge la metafore, la sugestii, la jocuri verbale care să transmită, cât de cât, specificul stării poetice pe care o declanșează o anumită creație lirică. Adică să-și relateze propria „experiență” în legătură cu un poet, o operă, un poem, etc. Așa procedează, de pildă, Eugen Lovinescu, promotorul, în România al așa numitei „critici impresioniste”: Referindu-se la prima fază a creației lui Ion Barbu, criticul scrie: „ versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu un ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită. ...Sub această carapace de crustaceu se zbătea, totuși, un suflet frenetic.” Lovinescu pare să fie primul care a comentat și explicitat definiția barbiană a poeziei, văzută ca un „joc secund”, cum se intitula, de altfel, însuși volumul lui Barbu, apărut în 1930. Lovinescu definește „jocul secund” ca „ un joc neizvorât din realități, ci din reflexul lor în oglindă, adică în spirit.” Deci „jocul prim” fiind viața, trăirea ei, „jocul secund” este poezia, arta în genere. Este (re)trăirea fictivă a trăirii, jocul jocului, misterioasa re-experimentare a nu mai puțin misterioasei experiențe a trăirii în lume. Există un consens aproape unanim al esteticienilor că în miezul „misterului” poeziei zace, un alt mister, cel al limbii. Iar „înțelegerea” poeziei înseamnă, cum zice Dufrenne, „ a percepe, a consimți la ființa sensibilă a limbajului.” Croce vorbea și el, în Poezia , despre: „...dragostea poetului pentru cuvânt, în care el iubește sentimentul care, prin cuvânt, a devenit imagine, dobândindu-și astfel un trup viu.” Nu e simplu dar....Ne străduim să înțelegem: Deci, poezia se face cu/fără idei, cu/fără sentimente, cu/fără rațiune. Ca și arta, în totalitatea ei, poezia este un ghem de paradoxuri, un păienjeniș de perechi contradictorii. Un mare Mister. Ca și omul, de altfel. Și-atunci ? Cum să înțelegem ce-i aia Poezie ? Dar, să venim la bietele noastre oi: Noi nu vrem neapărat să înțelegem care-i misterul Poeziei. Nu. Vrem să înțelegem un anumit poem. Cartea de versuri a unui anumit poet - Vreți să înțelegeți Versul liric ? ne ispitește Demonul angelic al poeziei. Vreți cu adevărat ? Dacă nu-i o simplă cochetărie cu cartea de poezie, dacă năzuiești cu adevărat la marile delicii ale „stării poetice” declanșate de cetitul versurilor se cere întâi de toate, înzestrare nativă. Dacă n-ai ureche muzicală, marea bucurie oferită de Bach sau Mozart ți-e inaccesibilă. Pentru „receptarea” poeziei ți se cer și altele: efort, stăruință, răbdare, cultură literară, lectura unor critici... - Final execrabil ! Didacticism idiot și bătrânească dăscăleală. Revenind la cuvinte, ni se spune că nu se ajunge chiar ușor la cuvântul care să fie un „trup viu” sentimentului, întrupare a adevărului lăuntric. Pentru că acest adevăr intim este, prin definiție, imposibil de turnat în cuvinte. Inefabil. Neverbalizabil. Refractar la ex-primare. Și totuși, Poezia există și face posibil imposibilul. Despre chinul de a exprima în cuvinte inexprimabilul, nu încetează să se plângă poeții lumii și ai timpurilor: „Toate câte-s divine simt că fug / Nu pot să mai suport al vorbei jug.” Striga Manzoni Eminescu al nostru, ex-clama, și el, cu disperare în glas: „Unde să găsești cuvântul ce exprimă adevărul ?” |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate