poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2966 .



Dilema de a ramane om
eseu [ ]
- sociala dilema -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [arth ]

2006-04-02  |     | 



În România.
Trăim mai prost decât gândim sau scriem. Veritatea axiomei poate fi infirmată de cei care trăiesc mai bine decât gândesc sau scriu. Iar cei din urmă-s destui ca să mai avem dispoziția să descifrăm care e regula și care excepția. E adevărat, s-ar putea face un referendum. Însă ar fi prea scump ca să aflăm un adevăr oricum incomod.

Într-o țară în care politica se polarizează fără a mai cunoaște un centru, în care economia e forțată să ia lungimea patului procustian al FMI-ului iar cultura ajunge să fie garantată constituțional; într-un spațiu mioritic în care virusul viciului a aderat într-atât la sistem de nici BitDefender nu-l mai poate scoate, omul ajunge să fie pus în dilema de a rămâne om sau mai bine să-i spună ciao lui Darwin. Și asta în măsura în care specia cu pricina nu s-ar simți jignită, după cum avertizează poetul (greșesc scriind Florin Lăiu?!):

Odată o maimuță din Evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic.,
A EXPLODAT: ”Oroare!” sunt foarte ofensat,
Că-n jungla de giubenuri și de beton armat,
A apărut o teză vădit malițioasă,
Cum ca omul ar descinde din buna noastră rasă…
Eu protestez sălbatic, umflat de entropie,
C-am auzit în lume așa “darwinărie”…
Nu sufăr comparații, sper sa nu ajung uman;
Sunt mulțumit ca totuși, sunt pur urangutan.
Și cum Programatorul, maimuță m-a făcut,
Sper să n-ajung ca Omul un josnic involut.

Ajungem astfel să constatăm că în țara indefinitului ondulat, de s-ar mai naște o dată Caragiale, n-ar mai găsi nici „doina română”, nici „opinca română”, nici „strachina română”, nici măcar „cucoane măturând drumul cu jupele”, ci mai pe la tot pasul de-al de „găgăuță patentat” și „erudiți privat-doțenți”. Ceea ce bineînțeles l-ar aduce în situația să spună din nou celebra remarcă: „Mi-e capul gros… Ferice de cei ce pot să gândească sus, nesimțind pe ce calcă jos! Ferice de ei! Groase tălpi trebuie să aibă!”

Și-atunci nu trebuie să ‚simți enorm și să vezi monstruos’ ca să deduci că sociala dilemă înclină în balanța suratei egoiste. Iar produsul finit, indiferent de conjuncturi nord-atlantice sau vest-europene, va fi „aceeași Mărie, cu altă pălărie”.

„Civilizația începe cu pietatea” afirma prin ’97 domnul Alexandru Paleologu. Și aici avea mare dreptate. Căci numai pietatea, acest sentiment profund religios, dă termenul de garanție al omului. Doar atitudinea pe care o exprimă cuvântul „pietate” ne poate scăpa de prejudecata lui Asaf din Psalmul 73. Ea ne ajută să rămânem oameni într-o lume populată de oameni-lupi, oameni-șerpi, oameni-vulpi și alți asemenea malformați. Să rămânem oameni după chipul lui Dumnezeu. Nu întâmplător modelul perfect al umanității rămâne Iisus Hristos, singurul om adevărat, singurul om care n-a fost fiară nici măcar pentru o secundă.

Dilema de a rămâne om sau fiară rămâne dilema omului, căci fiara nu va fi niciodată în dilema de a fi om. Iar forța de a o rezolva ne vine, surprinzător de determinantă, din una din cele mai valoroase și mai frumoase pagini din literatura română, sub semnătura lui Ion Luca Caragiale, apărută în Universul din 7 ianuarie 1900. Redarea ei în paginile revistei ia forma unei ocazii de a mulțumi Editurii Anastasia pentru aducerea la lumină a acesteia din colbul timpurilor trecute.

*****
„Treceți, vă rog, foști creștini ortodocși, astăzi liber-cugetători, treceți dumineca dimineața pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la Bărăție, pe la biserica protestantă și pe la cea calvină; treceți, vă rog, foști creștini ortodocși, compatrioții mei, liber-cugetători astăzi, treceți vineri seara pe la sinagogile mozaice – și vedeți ce se petrece acolo, în acele locașuri clădite de oameni pentru adăpostirea sfintei credințe în Dumnezeu, lăsate lor de la moși strămoși.
Vedeți, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei și de copii!
Priviți-i! Bogați și săraci, voinici și neputincioși, tineri și bătrâni. Sunt printre ei învățați deosebiți și oameni de rând, pe drept ori nu, mândre și ființe umile, oameni cu griji sdrobitoare și oameni fără grijă; toți vin să-și ridice acolo sufletul, ascultând cuvântul Domnului; toți vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat și părinții lor, și să-nvețe pe copiii lor a se ruga ca dânșii.

Intrați, foști creștini ortodocși, astăzi liber-cugetători; intrați după acești credincioși în sfântul pentru ei locaș.
Ascultați cum răsună, legănându-se-ntre-naltele bolți, acele cântări înălțătoare în slavă. Ia uitați-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunși de binefacerea Atotțiitorului.

Vedeți voi, care sunteți totdeauna posomorâți, cum, după ce s-au împărtășit de acea binefacere, ies toți cu fețele senine și vesele.

Și dacă, liberi cugetători, nu mai puteți crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteți în stare să-L vedeți, pe El care s-arată pretutindeni afară decât în sufletul vostru, nu puteți crede nici măcar în ce vedeți la acești semeni ai voștri? Nu înțelegeți voi, care tot vă plângeți de slăbiciunea „noastră” față cu ei, ce întăriți ies după ce s-au rugat și au primit binecuvântarea?

Și dacă nici atâta nu-nțelegeți, nu v-aduceți aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinții voștri, care dorm sub umbra crucii, cunoșteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare și știau să s-adape la el?

Părinții voștri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei și noi! Mii și mii de ani de va fi trecut de la vița lor până la a noastră, și tot nu li s-ar fi șters mai bine din inimile copiilor pomenirea și dragostea și evlavia și felul. Ei au crezut și s-au închinat, și sufletele lor găseau mângâiere și tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm, fiindcă nu mai credem.
Sufletele noastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră, și din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii foști ortodocși, care suntem mai deștepți, mai luminați, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.

Închină-se Asia, bătrâna înțeleaptă, și nobila și ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminții! Închină-se iscusita Americă!
Noi nu ne-nchinăm.
Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia închinăciunii!
Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft!

Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinții noștri care le-au zidit erau niște barbari, niște primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei n-aveau spiritul de examen.
Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, piețe vaste, pe care, după cerințele progresului, să se zidească oteluri mărețe și cluburi politice, teatre de varietăți și burse de comerț!
Și nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul, ar fi un om ridicul.
E destul că biserica e tolerată!

Un slujitor al altarului, când stătea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit și maltratat ca odinioară Sfântul Ignatius al Constantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
- Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?
- Nu, părinte, i-am răspuns; nu e frică nimănui de bătaia cui nu crede că este.
Ai uitat că ai a face cu o lume care nu crede în Dumnezeu? Cu o lume căreia nu i-a fost frică să prefacă în pușcării locașurile sfinte, închinate credinței străbune, unde zac oseminte de măreți voievozi?
Se va mai schimba lumea noastră românească? Va mai vrea Dumnezeu să o reîntoarcă la dânsul?
Dumnezeu știe.

Deocamdată, copiii noștri vor merge pe calea noastră cuminte. De ce avem școli românești, în care urmează înaltele învățături ale omenirii? Pentru ca să ni-i lumineze și să ni-i crească.
Din aceste școli naționale, ies pe fiece an sute și mii de viitori cetățeni luminați, toți liber-cugetători, plini de dispreț pentru vechea rătăcită credință creștină, astăzi demodată, ridiculizată, scuipată!
Ei au învățat o religie mai omenească decât cea creștină, o religie care predică nu mila și îngăduința, nu blândețea și omenia; o religie aspră care predică omului:
Ești o fiară! Ghearele tale și colții tăi sunt deșteptăciunea și șiretenia; fii perfid, crud, neîngăduitor cu semenii tăi!
Nu te uita o clipă în sus pe cer; aici, în jos, pe pământ, uită-te cu ochii-n patru, ca și cum ai avea patru picioare; aci pe pământ se isprăvește tot pentru tine.
Ești fiară, fii fiară!
Fiarele n-au biserică; fiarele nu se-nchină; fiarele n-au Dumnezeu!”

*****
Quod erat demonstrandum.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!