(continuare la: Primejdia cea bună (I))




În schimb, prietenia, tot prin bunele oficii ale limbii, se va regăsi întru elementul ei: priința, prielnicia . Căci numai din această nebuloasă inițială, din această plasmă vitală a bucuriei și iubirii, din acest cîmp fermecat de forțe magic ocrotitoare animat de faștii curenți ai încrederii și făgăduinței au putut prinde cheag, s-au putut înfiripa, au putut încolți îngemănate fapta și verbul prieteniei. Numai păstrîndu-se prin limbă întru elementul ei, în respectul unei nobile genealogii, prietenia se poate bucura de o binefăcătoare forță anteică și poate fi călăuzită cu fermitate și blîndețe către destinul său. Și asta nu înseamnă decît că se va păstra în elementul cuviinței, că se va ține de cuvînt.

Ascultînd cu o ureche deprinsă povața limbii, Eminescu mai resimțea nobila obîrșie a prieteniei atunci cînd spunea:

„Și de aceea tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este.”

Ambiguitatea morfologică și sintactică a lui prieten care îngăduie substituția cu prielnic sau tovarăș, cu favorabil sau frate trădează o sugestivă sensibilitate a poetului pentru momentul cînd pe sensul propriu al cuvîntului înmugurea cel figurat.

Faptul că, foarte curînd, în limbajul comun, cuvîntul și-a uitat originea a înlesnit manevra mentalității mercantile care i-a acoperit fraudulos deriva și apoi i-a deturnat interesat sensul. Căci abuzul în manipularea realităților prin intermediul cuvintelor cu memorie scurtă, disponibile și maleabile, ușor de adaptat împrejurărilor și intențiilor dogmatice, este o practică obișnuită ce caracterizează limbajele selectate și adaptate diverselor mentalități, ajunse la apogeul agresivității ca ideologii.

Aventura reinterpretată a zidirii turnului Babel ar putea ilustra pericolul pe care îl reprezintă proliferarea necontrolată a limbajelor. Poate că lucrurile s-au petrecut mai curînd așa: construcția trenînd, necesitatea a impus apariția unor limbaje specializate, corespunzînd rîvnitei și acutei diviziuni a muncii. Iar acestea au stimulat acuratețea tehnologică a lucrării și impetuozitatea ridicării edificiului, dar au pierdut direcția, căci dumnezeul care-i putea călăuzi pe muritori prin limbă este absent în limbaje. Astăzi, turnul, mai viguros și mai înalt ca oricînd, se rotește bezmetic, într-o precesie de radar turmentat, încercînd zadarnic să mai repereze o țintă pe măsura atîtor speranțe irosite în van.

Adevărurile utilitare, locale, formulate în penuria ascetic-mizeră a limbajelor se dovedesc precare și inconsistente cînd sînt confruntate cu adevărul limbii. Limba se bucură să ofere acele oglinzi miraculoase în care realitățile monstruos deformate și adesea amputate în rostirea limbajelor profanatoare nu numai că își recunosc rușinate beteșugul, dar se și lecuiesc și se întregesc prin magia cuviinței. Prietenia poate fi și ea o pildă în această privință.

Prieteșugului, grevat de tarele amintite anterior, îi corespunde, făcînd apel la resursele generoase ale limbii, verbul a investi. Celui cu care legi prieteșug, îi acorzi credit, îl consideri o bună investiție care promite să fructifice, să aducă avantaje, beneficii, cîștig. Creditul este aici departe de a putea fi socotit încredere, el este doar calcul oportunist cumpănind factorii de risc cu garanțiile. Vorba prietenul la nevoie se cunoaște nu demască doar amărăciunea celui înșelat în așteptările sale, ci trădează falsitatea unei mentalități. Și anume, faptul că prieteșugul este conceput, în ultimă instanță și în ciuda frivolității sale aparente, ca o societate de asigurări contra belelelor, că este prevăzut cu un termen de scadență pentru polițele neachitate – nevoia – și că, dincolo de el, este lesne declarat falimentar.

În schimb, prietenia se bucură, tot prin bunele oficii ale limbii, să se slujească de verbul a învesti. Prietenul este învestit cu demnitatea speranței, i se dăruiește tărîmul încrederii, pămîntul făgăduinței, fastul anotimp al lui Prier. Prietenia este un spațiu al priinței și al ospitalității, ea descătușează puterile aflate în germene, încurajează promisiunea seminței de a-și arăta și împlini ființa, eliberează elanul vital dornic să-și facă lucrarea. Un poet, Kahlil Gibran, ne deslușea astfel povața sacră pe care i-o revelase ascultarea limbii:
“Și nu aflați alt țel în prietenie decît adîncirea în spirit.”


(citiți în continuare:
Primejdia cea bună (III)
și Primejdia cea bună (IV))